Amintiri cu stadionul Republicii

scris de Ando

Am găsit fotografia asta în revista SPORT din aprilie 1968.

Mă uitam la ea şi mă gândeam că, la un moment dat, a existat şansa ca dealul Arsenalului să supravieţuiască. Poate, dacă s-ar fi construit mai repede acel Palat al Sporturilor… rămânea şi stadionul Republicii, de care mă leagă multe amintiri.

Prima oară, m-a dus aici taică-meu… era cald şi ce încântat am fost că mi-a făcut şi mie coif dintr-un ziar, să nu mă bată soarele pe cap. Eram şi eu în rând cu lumea peluzei! Am avut şi norocul că am nimerit când se filmau secvenţe pentru viitorul film “Mingea” în care a jucat un mare actor: Lazăr Vrabie. Erau secvenţele în care puştiul din film dribla, în vis, tot ce întâlnea pe teren…Ce grozavie!

Oricum, de multe ori, la meciurile importante era o adevarată sărbătoare pe stadion. În pauză erau fie curse cicliste, fie demonstraţii de hipism.

Din când în când, de pe culoarul de acces de sub peluza a doua (cea dinspre Muzeul Militar) pornea un automobil marca ZIS, de culoare gri-argintiu, decapotat, care făcea câteva ture pe pista de atletism. Era echipa de filmare pentru jurnalul de actualităţi, cel care se proiecta la cinematografe înaintea filmului artistc. Se filmau secvenţe din meciuri şi, bineînţeles, spectacolul tribunelor.

Ziceam că am văzut multe pe acest stadion dar, câteva mi se par mai interesante.

A venit – nu mai ştiu precis când, prin ‘61 sau ‘62 – vestita trupă Harlem Globetrotters. De obicei, pentru a intra la meciuri, aplicam tactica “ia-mă nene”; adică plecam în gaşcă, dar la stadion, acţionam individual pentru a ne spori şansele de reuşită. Cel mai bine era de încercat pe la peluza întâia – cea cu intrarea de pe strada Puţul cu Apă Rece.

Ocheam pe câte unul care venea cu biletul în mână şi-l rugam: ia-mă nene şi pe mine, zici la intrare că sunt băiatul matale! De cele mai multe ori, figura reuşea. Paznicii mai închideau ochii pentru copii. Pe urmă, îl abandonam pe binefăcător şi plecam spre “reîntregirea” găştii.

Aşadar, a venit la Bucureşti vestita trupă americană. Nu mai ţinea cu “ia-mă nene”. Era pază multă, miliţie… Ne învârteam sus, pe Maior Ene, pe lângă porţile de la tribuna întîia. La un moment dat, s-a produs o busculadă. Am profitat şi ne-am strecurat vreo câţiva în curtea interioară.

Unul dintre noi a ochit o scară care ducea… spre copertina tribunei. Dar până la scară era şi un zid. A început nebunia, reflectoarele se aprinseseră, (Republicii a fost, mult timp, singurul stadion cu nocturnă din ţară) trupa trotter-ilor a intrat pe gazon, s-a auzit vuietul tribunei şi atunci ne-am repezit să escaladăm zidul. Eu eram ultimul, aşa că până să apuc să trec coama zidului m-a ajuns din urmă un paznic care avea o nuia sănatoasă şi noduroasă. M-a prins “la fix”, când eram în plina căţărare, preocupat de ce să mă apuc ca să trec zidul şi m-a altoit peste picior. Era vară şi eram la pantaloni scurţi, aşa că am luat-o în plin. Aproape două săptămâni am purtat cu mândrie urma joardei pe spatele coapsei (bine, luasem şi un “supliment” acasă pentru că venisem seara târziu şi ai mei erau îngrijoraţi). Dar ce contau astea pe lângă faptul că văzusem Harlem-ul! Şi nu oricum, ci de pe copertina tribunei principale!

O întâmplare, care m-a mişcat mult prin deznodământul ei, e legată de marele jucător stelist care a fost Gheorghe Constantin. Atacant de rasă, avea o lovitură de cap devastatoare. Trei ani consecutiv a fost golgheterul campionatului. Era, de asemenea, un specialist al executării penalty-urilor. Ei bine, acest jucător excepţional avea să rateze la Olimpiada din 1964, din Japonia, un penalty în meciul România-Ungaria, din sferturile de finală. Ceea ce în aceşti ani se întâmplă frecvent marilor jucători, plătiţi cu milioane de euro, nu i-a fost iertat, la vremea aceea, valorosului nostru atacant. Presa l-a răstignit pur şi simplu. Nimeni nu i-a luat apărarea. Din câte îmi aduc aminte, în acel sezon, “Crăcănel”- cum era poreclit Constantin – n-a mai executat nici un 11 metri în campionat. Competiţia internă s-a sfârşit şi, ca de obicei în vacanţă, se organizau multe amicale la lumina nocturnei de pe Republicii. Aşa că am fost la meciul Steaua – Stade Français.  Joc frumos, atmosfera destinsă… şi penalty pentru Steaua. Atunci, ca la un semnal, întreg stadionul a început să scandeze numele lui Constantin. Lumea simţea că sosise momentul să înceteze nedreptatea morală care i se făcuse acestui exemplar jucător. Constantin a executat, a marcat şi un ropot imens de aplauze l-a răsplătit. De atunci, cît timp a mai jucat, i s-a spus “Profesorul”.

Am prins şi perioada în care vara, pe Republicii, în faţa tribunei oficiale, se monta pe gazon un ecran şi se proiectau filme. Aici am văzut o comedie de zile mari: “Bufonul regelui” în care juca Danny Kaye, un extraordinar comedian şi dansator.

Ultima oară am fost pe Republicii prin 1980 sau ‘81, când l-am dus pe fiu-meu la o demonstraţie de dresaj canin.

Poate că sunt cinic, dar preferam ca în avalanşa crâncenelor demolări care au bulversat acea parte a oraşului, să dispară complet şi stadionul decât să ştiu că mai e acolo, mutilat, acoperit de beton şi pământ, ca o gigantică criptă.