O, aş putea, oare să mai scriu de bine? Aş avea ce?
Da’ bine că nu! Mereu încerc să scriu de bine, mă ştiţi!
Uneori îmi place încotro merge Bucureştiul: îmi place cum se transformă într-un oraş pozitiv şi vesel – chiar dacă uneori veselia asta e cam de găină beată.
Centrul e lipicios şi drăguţ; tot mai multe cartiere arată curat şi normal, în urma reabilitărilor termice; şi pot să fac liste nesfîrşite cu aleile şi străduţele asfaltate…
Bine-nţeles, mă iau cu mîinile de cap cînd îmi aud Primarul – moş Oprescu e o catastrofă, dar eu nu doar pe el mi-l am duşman; ci şi pe cei care nu înţeleg că Bucureştiul nu va trăi spunînd mereu NU – ci spunînd DA, sînt gata să fac ceva bun, dom’le!
Şi multe alte mizerii am luat anul ăsta pe picioare.
Şi trebuie să vă zic pentru a nu ştiu cîta oară că mizeriile care dor cel mai mult nu vin nici din partea statului, nici din partea primăriei – ci din partea noastră; personal.
De aia mi se pare şi acum mizerabilă atitudinea Institutului de Recuperare Medicală, care ţine poarta închisă, obligînd pacienţii să ocolească zeci de metri pe jos.
De aia mă umplu de spume cînd văd cîte o dejecţie pusă pe un soclu şi numită artă; de aia scuip pe mitocanii care civilizează, cică, oraşul – şoferi sau biciclişti – uitîndu-şi mitocănia proprie.
Da, dom’le!
