Nesimțiri bucureștene

Casa Nanu-Muscel : decorul fațadei dinspre curte, în maniera sculptorului WE Becker

Iubesc Bucureștii. Iubesc orașul acesta, dar îl iubesc cu ochii deschiși.
Îi văd frumusețea unică (atât de contestată de unii, atât de ignorată de alții). Văd locuri frumoase, oameni civilizați, evenimente elegante, lucruri cu care se mândrește orice capitală.
Dar văd și jumătatea goală a paharului. Mi se pare tare urâtă jumătatea asta. Mai ales că, nu știu cum se face, jumătatea plină se tot micșorează și cea goală parcă e în creștere necontenită.
Pentru fiecare casă salvată, Bucureștii se pricopsesc cu o clădire hidoasă.
Fiecare restaurare e plătită scump, cu distrugeri înzecite.
Demolările ilegale sau bazate pe fraudă devin o regulă. Când nu reușesc demolarea unui monument istoric sau pur și simplu a unei case frumoase, care evocă un moment prețios al devenirii orașului, cei interesați o incendiază. Nepedepsiți. Întrebarea Cui prodest? Cui folosește? nu le trece prin cap anchetatorilor.

În tot centrul se înmulțesc casele părăsite, invadate de drojdia societății, distruse sistematic, incendiate, lăsate să se ruineze sub asaltul intemperiilor, condamnate la moarte.
Nu-mi explic cum se poate ca un popor să-și nimicească sistematic mărturiile istoriei proprii – multe, puține, atâtea câte sunt. Nu înțeleg cum un întreg popor poate asista impasibil la crima care-l despoaie de identitate. Nu concep că pot exista autorități, care răspund în fața generațiilor viitoare de păstrarea mărturiilor istoriei lor, și care nu numai că nu-și fac această datorie, ci contribuie din plin la jaful nerușinat care ne anihilează orașul.
Poate nu am dreptate, dar eu numesc asta nesimțire. Dacă scriu despre frumuseți bucureștene, de ce n-aș scrie și despre nesimțiri bucureștene? Nu că nesimțirea ar fi apanajul strict al bucureștenilor. Același dezastru are loc în toate orașele țării.
Dar eu locuiesc aici. Aici mă doare.

Mă voi plimba prin orașul meu și voi posta pe acest blog dovezi ale nesimțirilor bucureștene. Nesimțiri comune proprietarilor, șacalilor care așteaptă distrugerea unei clădiri ca s-o înlocuiască rapid cu un bloc anodin – dar mult mai eficient economic, autorităților care se fac că nu văd, chiar și bucureștenilor cărora nu le pasă.
Ar putea fi un ciclu vast – material există la tot pasul.
Voi începe azi cu cartierul meu.

 

În Piaţa Romană, la nr. 7, dăinuie încă – probabil nu pentru mult timp, casa profesorului dr. Ion Nanu-Muscel (1862-1938) şi a soției sale Ana, născută Staicovici. Aflată azi în mod inexplicabil în proprietate privată, casa a aparținut Academiei Comerciale, fiind donată în 1940 de văduva Nanu-Muscel pentru a adăposti profesori pensionari ai Școlii și studenți. Inițial cu două corpuri, casa a rămas numai cu corpul principal; cel auxiliar a fost demolat abuziv în 2007.
Distinsul cuplu Nanu-Muscel și-a construit casa prin 1890, în gustul vremii, un stil compozit, care înmănunchează elemente ale stilurilor Louis XV şi Louis XVI, în maniera arhitectului I. D. Berindey-fiul.

 

 

Exteriorul, bogat decorat, cu ferestrele chenăruite și încununate cu mascheroane, are sub cornișă o complicată friză cu frunze de acant, iar pe fațada dinspre curte o compoziție alegorică, înfățișând doi putti care susțin un scut, surmontată de două statuete. 

 

Intrarea e protejată de o copertină de fier forjat, cu linii fluide, care amintesc stilul Art Nouveau, iar ușa poartă o feronerie complicată. Interioarele, cu un decor acordat celui exterior, aveau tavane împodobite cu stucaturi (un tavan era casetat), o scară curbă de lemn cu balustradă din fier forjat, parchete din lemn prețios. Până prin 2007, casa s-a păstrat bine. De-atunci până azi, interioarele au fost complet distruse, iar exteriorul a ajuns într-o stare de plâns.