scris de Ando
Am fost să mă tund. La nea Marin Olteanu, unde mă tund de aproape 20 de ani. M-am întristat când mi-a spus că are de gând să vânda frizeria. Problemele de sănătate nu-l mai lasă să stea in picioare atâtea ore zilnic. Are 74 de ani.
Mi-a plăcut întotdeauna să mă tund la nea Marin. Odată intrat în mica frizerie, parcă totul se potoleşte, se stinge şi vuietul perpetuu al circulaţiei de pe Mihai Bravu. Se aude numai ţăcănitul monoton al foarfecelor, zumzetul unei maşini electrice de tuns sau, cel mult, rafala unui feon. Şi discuţiile dintre clienţi şi frizer sunt molcome, tacticoase, parcă nelalocul lor în oraşul ăsta zgubilitic. Dacă tragi cu urechea, auzi câte-n lună şi-n stele.
Iar nea Marin cu nelipsitul halat alb şi scrobit e volubil, mereu amabil şi atent cu toţi: şi cu clienţii dar şi cu angajaţii. Cu el se leagă instantaneu, fără jenă, discuţia. Despre orice: despre politică sau despre preţuri, despre vreme sau despre cum era…înainte. Dar, nea Marin ştie, din respect pentru client, şi să-şi ţină gura când dă de unul mai taciturn.
Aşa că, fiind la sfârşit de program, ne-am întins “ca băieţii” la taifas.
– Ia zi nea Marine, te-ai gândit vreodată să te apuci de altceva?
– Da’ce, am avut timp să mă gândesc? Musai să faci ceva, mi-a zis mama, sunt vremuri grele, avem nevoie de bani. Şi uite aşa, la 14 ani am intrat ca ucenic la frizeria pe care o ţinea, pe Pantelimon, tatăl vitreg. Pe tăticu’ meu cel bun n-am apucat să-l cunosc. S-a prăpădit la Ţiganca, pe frontul din Basarabia.
Şi ce ucenicie am avut! Dar am deprins meserie… de pildă: mişcările. Toate manevrele cu pieptănul şi foarfeca trebuie făcute din încheietura mâinii, fără mişcări ample din coate, ca să controlezi permanent cât “iei” din părul omului. Seara, după o zi de muncă, mă frigeau încheieturile mâinilor, dar încet-încet m-am deprins…
Au urmat apoi doi ani de armată. Lângă Mangalia. Mamăăă, ce vântoase am mai tras în iernile alea de la malul mării. Parcă te lua pe sus! M-am descurcat şi acolo. Erau zile când tundeam şi douăzeci de inşi. Făceam cam 40 de lei. Erau bani! De la alţii primeam mâncare sau băutură. Le împărţeam cu colegii. Uite aşa, a trecut şi armata.
După armată, m-am angajat la cooperativa Higiena. Mai era una: Progresul. Nu după mult timp, prin ’60, s-au comasat şi i-a zis Igiena şi aşa a rămas şi azi. Îmi mergea bine: aveam clienţi, ieşea banul. Eram mereu fruntaş. Au vrut să mă bage în partid. Mă tot chemau la B.O.B. (Biroul Organizaţiei de Bază):
“Te-ai mai gândit tovaraşu’ Olteanu? Intri în partid?”
“Păi, să vedeţi, eu sunt singur, trebuie să am grijă şi de mama că nu mai are pe nimeni”… şi uite aşa, mă tot fofilam. M-au ţinut utecist până la 35 de ani dar, până la urmă, m-au lăsat în pace.
Ascultam în fiecare seară Vocea Americii şi gândul s-o iau, cumva, pe cont propriu nu-mi dădea pace.
Era în 1970. Am hotărât, împreună cu un bun coleg şi prieten, să fugim în America. Cum să facem? Se dădeau aprobări pentru excursii de cinci zile în Austria. Am plănuit să mergem şi să rămânem acolo, iar pe urmă să luăm calea Americii. Am depus cererile de excursie şi pentru răspuns ne-am dus în audienţă la preşedintele cooperativei – unul Săndulescu, om de treabă. Ne cunoştea, eram meseriaşi buni şi el plecase tot dintre noi.
“Băi bagabonţilor – ne-a zis – voi vreţi să rămâneţi acolo!”
Când ne-a luat aşa, ne-am ridicat şi am tăiat-o spre uşă.
“Staţi bă, fraierilor!” ne-a strigat Săndulescu: “Ce-o fi, o fi. Mă descurc eu.”
A chemat secretara cu cererile noastre şi ne-a dat aprobările.
Când a auzit mama ce am de gând, a început să plângă… Am renunţat. A renunţat şi colegul meu: “Marine, eu fără tine nu plec nicăieri”.
…apăruse legea care dădea voie la meşteşugari să-şi deschidă atelierele lor, aşa că în 1972, am dat examen de meşteşugar. Probă de lucru, cu comisie serioasă cu unul de la ministerul muncii şi unul de la ministerul învăţământului.
Şi nea Marin îmi arată o mică fotografie înrămată, agăţată lângă oglindă. Proba de lucru, o tunsoare impecabilă, de manechin. Păcat că, din cauza ramei, n-am putut s-o scanez:
Am luat examenul şi am primit cartea de meşteşugar:
Când au apărut însă noile instrucţiuni de aplicare, mi s-a tăiat elanul. Trebuia să ai vechime minimă de cinci ani (aveam) dar să fii şi pensionat pe caz de boală, revizuibil anual! M-am lăsat păgubaş. Nu suportam să stau în fiecare an cu sabia la gât: îmi dă sau nu-mi dă revizia. Sau, cine ştie cum modifică ăştia iar legea, cum făcuseră cu mandatarii! Aşa că mi-am văzut de treabă la cooperativă. Aveam deja clientela mea din care am şi acum oameni care vin la mine să se tundă. Uite, de pildă, profesorul Onaca, vestitul neurolog de la spitalul Floreasca, vine la mine de aproape 40 de ani!
A venit revoluţia, mi-a venit şi mie apa la moară! Dacă lucrasem numai în zonă, ochisem locul ăsta mai de demult.
Frizeria lui nea Marin Olteanu se află pe străduţa de legătură dintre Mihai Bravu şi Titu Maiorescu – prima la dreapta cum ieşi din pasajul Bucur Obor spre Bd. Ferdinand, între atelierul de vulcanizare şi spălătoria auto.
Cu aproximaţie, cam pe aici, dar la faţă, adică pe Mihai Bravu, se afla vestitul magazin al lui Predoleanu.
Aici, era doar o magherniţă, ceva de reparat dormeze. Tot anul ’90 am umblat după acte şi aprobări. Noroc că, aproape peste tot, dădeam de clienţi de-ai mei şi mă ajutau. Între timp, dă-i şi aleargă: să dai drumul la curent, la apă, la gaze. Construcţia prăvăliei. Fugi, pe urmă, la Târgovişte şi cumpără scaunele. A fost greu dar, în mai ‘91, i-am dat drumul. Şi de atunci, sunt pe picioarele mele.
– Bine, dar matale erai meseriaş de vârf, nu un oarecare. Nu-ţi convenea să rămâi, în continuare, la cooperativă? Clienţi aveai, salariul-salariu , bacşişul-bacşiş, plus că nu te durea capul cu angajaţi, cu acte peste acte, taxe, controale?
-Nu, nu. Asta a fost gândirea mea din totdeauna: să fiu stăpân pe munca mea, să nu depind de nimeni.
Mă uitam la nea Marin. Se terminase programul, dar tot timpul cât am discutat, a dat cu mopul pe jos, a mai rânduit câte ceva ce nu i se părea în ordine pe poliţele lavoarelor, a verificat gazele.
– Şi cu clienţii, cum te împaci, pe care-i preferi?
– Foarte bine. Pe toţi îi tratez la fel. Dacă nu-ţi place de toţi clienţii, nu o duci bine. Singurii care mă supără sunt beţivii. Pe ăştia nu-i primesc. În rest, oricine e binevenit şi-l tratez cu acelaşi respect. Clientul are întotdeauna dreptate. Clientul e ca o mină de aur. Munceşti bine, el e mulţumit şi-ţi merge şi ţie bine.
Socoteala e simplă: 60 de ani de muncă. O să-mi lipsească Nea Marin.
