Călătorul care gonește cu mașina prin Moara Vlăsiei – Căciulați, către mănăstirea Căldărușani, trece, de cele mai multe ori fără să știe, prin fața unuia dintre cele mai frumoase mici palate din împrejurimile Bucureștilor. Conacul, o clădire de dimensiuni nu prea mari, dar armonios construită într-un stil arhitectural în care se recunosc preferințele pentru neoclasic ale clasei nobile din prima jumătate a secolului al XIX-lea, abia se întrezărește după un gard anodin, la capătul unei alei late care se încheie, în fața scărilor, cu un spațiu larg, ornamentat cu un havuz, astăzi secat de firicelul lui de apă.
Moșia al cărei centru a devenit acest palat a intrat în patrimoniul Ghiculeștilor destul de târziu: a fost cumpărată de Dimitrie (Dumitrache) Ghica în 1807, de la un anume Ianache Mavrodin, al cărui nume locurile le-au purtat multă vreme.
Dimitrie (1724-1807), nepot și frate de Domn, a avut trei mariaje și 14 copii. Doi dintre ei au domnit în Țara Românească: unul din a doua căsătorie, Grigore al IV-lea, Domn între 1822-1828 și unul din a treia căsătorie, Alexandru al II-lea, Domn între aprilie 1834 și 7 octombrie 1842 și caimacam (regent, locțiitor de Domn) între iulie 1856 și octombrie 1858. Amândoi au construit palate: Grigore al IV-lea a lăsat urmașilor palatul Ghica-Tei și frumoasa biserică rotundă, Alexandru al II-lea a ridicat micul palat de la Căciulați și biserica alăturată.
Spre deosebire de voievodalul său frate, Grigore, care a urmat tradiția familiei și a avut 10 copii, Alexandru (1796–1862), cu toate că era un bărbat frumos, cultivat și curtenitor, nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut nici un copil legitim. S-au povestit o sumedenie de istorii despre dragostele lui cu frumoasa contesă rusoaică van Suchteln, de care viitorul domnitor s-a îndrăgostit la un bal în București. Mai mult ca sigur că explicația burlăciei lui încăpățânate rezidă în imposibilitatea de a o divorța pe frumoasa rusoaică și a se căsători cu ea. În mijlocul intrigilor politice ale acelor vremuri, nici măcar stăruințele unui domnitor îndrăgostit nu au putut învinge credințele religioase, complicatele rațiuni de stat și adversitățile oamenilor. Până la moarte, cei doi îndrăgostiți au schimbat scrisori înflăcărate și singura lor mângâiere au fost vizitele oarecum clandestine pe care Domnitorul Alexandru le făcea contesei exilate în Italia.
Alexandru a construit palatul de la Căciulați (adeseori numit palatul Pașcani-Căciulați) între 1830-1834. A venit deseori aici, în compania membrilor numeroasei familii Ghica, petrecând ceasuri liniștite în palatul din mijlocul marelui parc, pe mal de lac. În Memoriile ei, nepoata domnitorului, Alexandrina Blaremberg, căsătorită Ghica – cu o rudă îndepărtată din ramura moldoveană, își amintește cu duioșie de atmosfera patriarhală a vieții la conac.
În 1862, la moartea Lui Alexandru al II-lea Ghica, proprietatea e moștenită de sora lui, Profirița (Pulcheria), divorțată Mavros, căsătorită apoi cu Vladimir Moret de Blaremberg. La moartea acesteia în 1879, moșia și palatul trec prin moștenire celor trei fii Blaremberg, Nicolae – om politic, Constantin – colonel, adjutant al lui Cuza și al lui Carol I, și Alexandru, ofițer.
Constantin Moret de Blaremberg (1839-1886) era căsătorit cu Marie (1840-1924), fiica bogatului politician și mare boier Nicolae Băleanu (1802-1868) și a Irinei, n. Văcărescu. La moartea lui Constantin, îndrăgostită de fermecătoarea reședință, Marie Blaremberg a răscumpărat părțile de moșie ale cumnaților săi. Palatul a continuat să adăpostească întreaga familie și rude mai mult sau mai puțin apropiate din familiile Ghica, Filipescu, Mavrocordat, Băleanu, Hagi-Mosco, venite să petreacă un timp la țară, la aer curat. Printre anexele palatului se numărau un grajd de cai de curse, o fermă cu vreo 40 de vaci, diverse acareturi. Despre strălucirea vieții marii familii boierești a scris pagini minunate Emanoil Hagi-Mosco în lucrarea sa București. Amintirile unui oraș.
La decesul Mariei Blaremberg, în 1924, moșia a fost moștenită de una dintre fiicele ei, Irina, căsătorită Mavrocordat. Noua proprietară a efectuat în același an lucrări de restaurare și de consolidare, și a completat mobilierul palatului.
Tihna și strălucirea vieții la palat nu aveau să mai dureze mult. Se spune (dar nu am putut verifica în documente) că, în urma unor neînțelegeri între moștenitori, domeniul (palatul și cele 16 hectare de parc) ar fi fost donat Academiei. Cert este că, în 1948, palatul este trecut în patrimoniul statului. S-a vorbit despre folosirea lui ca sediu al securității: găsirea, după 1989, a unor schelete la mică adâncime sub aleea principală de acces avea să întărească bănuiala că aici au avut loc anchete și omoruri politice.
Zeci de ani după aceea, palatul avea să funcționeze ca o casă de odihnă pentru academicieni, cu restaurant.
Lăsat de izbeliște după 1989, palatul supraviețuiește sub blestemul dublei proprietăți: se pare că primăria locală deține nuda proprietate, iar Academia Română dreptul de folosință. Formula ideală pentru ca, în Țara Românească, o clădire de patrimoniu să fie distrusă prin neglijare, încet dar sigur.
Terasa din spatele clădirii, lărgită (poate în 1924) leagă armonios spațiile interioare de exterior. Vasta peluză din spatele casei este astăzi năpădită de vegetație sălbăticită. Havuzul care o împodobea altădată subzistă în stare de ruină.
O scară cu linii extrem de elegante, construită probabil în perioada anilor 1900, cu o expresivitate care amintește pregnant de stilul Art Nouveau, leagă parterul de imensul subsol, în care era amenajată în interbelic sufrageria familiei.
Spațiul generos, astăzi desfigurat de pereții placați cu faianță albă, păstrează o admirabilă răcoare chiar și în verile cele mai toride.
Ca o curiozitate, în subsol se mai păstrează și astăzi un enorm safe Milner, desigur obiect de colecție. Nu mai conține comori și nu e de mirare că a subzistat pe locul lui până în zilele noastre: cântărește sute de kilograme.
La etaj, pe lângă un salon asemănător cu cel de la parter, se află dormitoarele. Înduioșătoare mobile, unele poate de colecție, multe copii bine executate, sunt risipite prin încăperi, urme ale imensului naufragiu al vieților proprietarilor de drept ai locurilor… sau, cine știe, intruși aduși și uitați aici de vremelnici locatari, ale căror nume au fost deja uitate.
Peste tot se întinde copleșitoarea impresie de părăsire: tencuielile se desprind, acoperișul spart lasă apa să deterioreze tavanele și pereții, lemnăria are nevoie de reparații, praful și dezordinea domnesc.
Pe o canapea aurită zac aruncate niște haine grosolane, în culori țipătoare, ca un simbol al disprețului zilelor noastre față de ceea ce înaintașii noștri considerau a fi de preț.