… mergem înainte. Nu ştim unde, nu ştim cum; dar mergem; un pic mai repede decît statul pe loc.
Nu trece zi fără ca Primarul să n-apară cu cîte o declaraţie, cu cîte o promisiune – de parcă omul a uitat că campania electorală s-a terminat de-astă primăvară.
Şi frumos mai zice! Că face Polivalentă, că se ocupă el de RADET, că-şi ia Metroul la subraţ; de autostrada suspendată nici nu mai încape vorbă: va fi şi subacvatică, şi – cu un mic ocol – o să iasă direct la Rîmnicu-Vîlcii, să cumpere tot poporul Oltchimu’…
Acuma, dacă aş auzi pentru prima dată lucurile astea, m-aş scurge pe lîngă scaun de încîntare.
Dar – vedeţi – le aud cam a opşaptea oară.
DA! Vă enervez constant cu bucuria mea de a vedea lucruri construite şi folositoare nouă. DA! Vreau proiecte – chiar şi proiectele astea; dar –
Dar ceea ce s-a întîmplat în ultimii ani nu mai e reversibil. Înainte de Oprescu, aveam un soi de limită; aveam un soi de minim respect faţă de om, aveam un soi de frică de a strica lucrurile.
Uitaţi-vă la ce şi cum se lucrează azi şi acum în Bucureşti. Uitaţi-vă la Magheru, la Universitate: de la-nceputul verii s-au spart trotuarele, s-a aruncat nisip, s-au trîntit nişte dale… şi atît. După trei luni vedem că şantierul e-n aceeaşi stare. Uitaţi-vă la Net City: şănţuleţele săpate pe mijlocul trotuarelor rămîn neastupate cu săptămînile, cu lunile; ştiu şanţuri rămase aşa din mai – şi acum e octombrie. Iar bulevardelor asfaltate acum două luni le lipsesc şi acum marcajele şi trecerile de pietoni!
… s-au creat nişte precedente – şi întotdeauna, precedentele astea sînt periculoase. Întîrzieri prea mari. Lucrări suspendate prea mult. Murdărie lăsată prea mult.
Fireşte – înghiţim. Azi – o dată; mîine – iar; şi poimîine nici nu ne mai dăm seama că înghiţim.
Asta e nasol.
