Frăţia sovieto-nazistă: cum s-au înarmat germanii în Rusia sovietică

La nivelul discursului public, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică erau cei mai mari duşmani de pe pământ. Însă timp de 11 ani, între 1922 şi 1933, Berlinul şi Moscova aveau să colaboreze extrem de strâns într-unul dintre cele mai sensibile şi secrete domenii pentru toate naţiunile: cercetarea militară. Izolate la sfârşitul Primului Război Mondial, atât Germania cât şi Rusia doreau să-şi dezvolte capacităţile militare.

Fratia sovieto-nazistaFratia sovieto-nazista

 

 

Germaniei i se interziceau astfel de activităţi prin Tratatul de la Versailles, unde capacitatea sa militară era sever restricţionată. Uniunea Sovietică nu avea capacităţile tehnice pentru dezvoltare şi era izolată pe plan internaţional. În 1922 cele două ţări aveau să uimească lumea prin semnarea Tratatului de la Rapallo, intermediat de Turcia. Dacă tratatul dintre Germania şi URSS din aprilie era doar un simplu tratat de cooperare, o serie de acorduri secrete au venit ulterior să stabilească exact cadrul cooperării militare. Liderii militari germani care aveau să-i aducă lui Hitler majoritatea victoriilor au fost pregătiţi în Uniunea Sovietică în perioada în care aliaţii occidentali credeau că Germania nu se va putea reînarma.

Acordul secret

Pe 11 august 1922, armata Germaniei şi Armata Roşie au semnat un acord secret care le permitea germanilor să înfiinţeze baze militare în Uniunea Sovietică. Documentul acoperea problemele cooperării secrete germano-sovietice în domeniul dezvoltării blindatelor, aviaţiei şi armelor chimice. Acordul sovieto-german din 11 august 1922 stabilea principiile acestei cooperări: dezvoltarea tehnologiilor militare avansate, cooperarea în domeniul studiilor teoretice, stabilirea unor programe de pregătire independente de terţi, dezvoltarea şi testarea tactică a sistemelor de armament interzise prin Tratatul de la Versailles (blindatele şi aviaţia); dezvoltarea şi educarea cadrelor militare specializate în toate domeniile militare; dezvoltarea unor noi strategii şi tactici bazate pe noile sisteme de armament. Seriile de pregătire a militarilor germani în URSS nu trebuiau să stea mai mult de un an pe teritoriul sovietic.

Bazele germane stabilite în URSS urmau să fie folosite pentru eforturile de cercetare şi testare, pregătirea tactică, evaluarea pregătirii în domeniile interzise de Tratatul de la Versailles. În schimbul acestor privilegii germanii urmau să permită ofiţerilor Armatei Roşii să facă exerciţii împreună cu ofiţerii lor în cadrul aplicaţiilor din URSS, de asemenea urmând să ofere şi toate informaţiile legate de descoperirile din tehnologia militară. În anul 1924 armata germană a deschis la Moscova un birou pentru coordonarea activităţilor din Uniunea Sovietică. Treptat, mai multe capacităţi industriale au fost transferate în Uniunea Sovietică pentru construirea de prototipuri pentru tancuri, avioane şi submarine. Cooperarea germano-sovietică ar fi trebuit să fie benefică pentru ambele părţi, însă germanii au ştiut cum să profite la maxim de oportunităţile oferite.

Dezvăluirea

Cooperarea secretă în domeniul militar a fost expusă în public pentru prima oară în anul 1926. În condiţiile în care Reichswehr (armata germană din perioada republicii de la Weimar) importa în secret muniţii şi arme interzise din Uniunea Sovietică, social-democraţii germani aflaţi la guvernare au realizat că Moscova se folosea de această rută pentru înarmarea organizaţiilor comuniste clandestine. În toamna anului 1926 social-democraţii germani au protestat public faţă de aceste importuri secrete. Pe 2 decembrie 1926 ziarul britanic Manchester Guardian a publicat un articol în care afirma că în cadrul Reichswehr există o aşanumită Sondergruppe R (Gripa specială R) destinată colaborării militare secrete cu Uniunea Sovietică. Acest articol a provocat o adevărată furtună mediatică. Pe 16 decembrie 1926 comuniştii germani au declanşat o campanie de presă în care au respins toate acuzaţiile social-democraţilor. Până la urmă întreaga afacere a fost muşamalizată, însă semnalul de alarmă fusese deja tras.

Conspirativitate deplină

Cercetările militare germane secrete din Uniunea Sovietică şi programele de pregătire solicitau o organizare extrem de eficientă. Companiile civile şi militare germane au colaborat extrem de eficient pentru a realiza o conspirativitate totală. Mai mult decât atât, germanii au aplicat un sistem de contabilitate dublă extrem de eficient.

Astfel era ţinută o contabilitate publică destinată Consiliului de Control Aliat care verifica respectarea prevederilor Tratatului de la Versailles, ca şi parlamentarilor. Operaţiunile financiare secrete fdin cadrul proiectului comun cu sovieticii erau înregistrate în aşa numitul “Registru Albastru” care putea fi consultat doar de un număr restrâns de militari şi oameni politici. Datorită faptului că rubla sovietică nu era monedă convertibilă iar marca germană a suferit perioade de inflaţie acută a fost stabilit la nivel politic o rată de schimb fixă pentru întreaga perioadă în care proiectul de cooperare a fost pus în aplicare: o ruplă pentru 2,16 mărci. Se estimează că Germania a cheltuit aproximativ 10 milioane de mărci anual – o sumă totală de peste 100 milioane. Din aceşti bani, cei mai mulţi au fost cheltuiţi pentru cercetările de aviaţie.

Când trebuiau să plece în Uniunea Sovietică, ofiţerii germani primeau paşapoarte cu nume false emise de Ministerul de Externe. Pentru o acoperire suplimentară aceşti ofiţeri călătoreau de obicei singuri. Germanii erau extrem de atenţi în cadrul acestei operaţiuni: existau inclusiv instrucţiuni pentru modul în care trebuiau să se îmbrace ofiţerii transferaţi pentru pregătire în URSS. Participanţii la programele de pregătire în URSS erau trecuţi în rezervă, astfel încât să nu figureze ca ofiţeri activi. Această practică a “rotirii” ofiţerilor a permis pregătirea unui număr mult mai mare de cadre decât permitea de fapt Tratatul de la Versailles. În cazul în care un ofiţer german murea în URSS ca urmare a unui accident în timpul antrenamentelor cadavrul său era repatriat în secret într-un container care în scripte figura ca conţinând piese metalice. În drum spre Uniunea Sovietică ofiţerii germani treceau prin Letonia, la graniţa cu URSS fiind aşteptaţi , numele lor false fiind trimise în avans pentru a elimina orice fel de confuzii. După încheierea programului de pregătire ofiţerii germani se întorceau acasă prin Leningrad, de unde se îmbarcau pe una din puţinele nave de pasageri existente. Sovieticii nu au avut astfel de probleme: organizaţia care se ocupa de contactele cu germanii nici măcar nu exista din punct de vedere oficial, iar Moscova nu trebuia să dea nimănui socoteală de modul în care îşi cheltuia banii.

Bazele germane din URSS

Şcoala de tancuri germană din Kazan a avut numele de cod Kama şi a început să fie construită în 1926. În 1929 şcoala pentru ofiţeri de blindate “Kama” era funcţională, fiind dotată cu şase tancuri de 23 de tone (înarmate cu tunuri de 75 mm) şi trei tancuri de 12 tone, dotate cu tunuri de 37 mm. Sovieticii au contribuit cu 12 tancuri de tip Carden-Lloyd cumpărate de la britanici. Şcoala a fost condusă de generalul german von Lutz, printre profesori numărându-se şi părintele doctrinei Blitzkrieg-ului, Heinz Guderian. În cadrul acestei şcoli nu erau purtate uniforme, ofiţerii germani participând la cursuri îmbrăcaţi în haine civile. În timpul aplicaţiilor practice, germanii purtau uniforme sovietice, însă fără însemne. În ceea ce priveşte aviaţia, între anii 1921-1924 germanii au construit o fabrică pentru asamblarea de aeronave la Lipeţk. Curusrile au fost demarate în anul 1925 şi au durat până în anul 1933. O fabrică Junkers a fost ridicată la Fili, în apropierea Moscovei. Producţia prevăzută pentru această uzină era de 300 de avioane pe an – cifră care n-a fost atinsă niciodată. Specialiştii germani s-au plâns permanent de faptul că ruşii furau tot ce le pica sub mână. La şcoala de aviaţiei de la Lipeţk germanii au dus 60 de aparate de zbor pe care le-au folosit la antrenamente. În vara anului 1931 au fost organizate aplicaţii de mare anvergură care mimau adevărate bătălii aeriene. Spre deosebire de şcoala pentru tanchişti din Kazan, şcoala de aviaţie de la Lipeţk nu avea un program foarte bine stabilit, punându-se accent pe imaginaţie, inovaţie şi experimente. Până în anul 1933 peste 1.200 de piloţi germani au fost antrenaţi la Lipeţk. Germanii au efectuat inclusiv cercetări pentru dezvoltarea armelor chimice, la baza cu numele de cod Tomka, la Podosinky, în regiunea Samara de pe Volga. Au fost efectuate inclusiv aplicaţii practice pe scară largă în anul 1926. Pe lângă toate aceste baze de antrenament şi cercetare a fost înfiinţată la Moscova şi o şcoală pentru ofiţeri de stat-major, printre absolvenţii căreia s-au numărat viitorii mareşali nazişti Keitel, Mannstein şi Model.

Neîncredere reciprocă

Pe toată perioada acestei cooperări sovieticii au lăudat permanent tehnologia germană. Ofiţerii Moscovei au aflat majoritatea detaliilor referitoare la cercetările germane. Au fost extrem de impresionaţi de faptul că mitralierele grele germane puteau să fie transformate în mitraliere anti-aeriene în mai puţin de 30 de secunde. Tunul anti-aerian german de 75 mm îşi trimitea proiectilele la o distanţă dublă faţă de cea realizată de piesele de artilerie sovietice, iar elementele optice fabricate de Siemens şi Zeiss erau de o calitate mult superioară.

Spre dezamăgirea sovieticilor însă, ori de câte ori aveau o cerere mai specială, germanii găseau de fiecare dată scuze pentru neîndeplinirea ei. Adeseori sovieticii aveau sentimentul că germanii ascundeau anumite descoperiri sau concluzii. Pe de altă parte Moscova nu a arătat niciodată germanilor tancul lor T-34, cel mai bun tanc proiectat înainte de izbucnirea războiului. Germanii erau de foarte multe ori nemulţumiţi de stagiile petrecute alături de sovietici, deoarece le erau furate bunuri comune pentru ei (săpunuri, stilouri, pastă de dinţi, unelte, dulciuri) care însă lipseau în totalitate din Uniunea Sovietică.