Da – am mai zis-o; şi nu mi-e ruşine s-o zic iar. Rare-s afacerile mici în domeniul comerţului care merg mai bine ca alea unde patronul e mereu în faţa clientului!
Fiindcă patronul îşi ştie atît marfa, cît şi interesul – şi interesul e să aibă clienţi; şi să aibă şi clienţi buni. Nici un patron nu se lasă pe-o ureche la gîndul că are vad; că n-are concurenţă; că are nişte furnizori care-i lasă preţuri bune.
Patronul ştie mai bine decît vînzătoarea că trebuie să trăiască din afacerea aia. Aşa că patronul deştept – azi – munceşte: vinde şi el; dacă nu tuturor, măcar clienţilor mai buni pe care vrea să-i ţină aproape. Patronul deştept are o vorbă-n plus pentru clienţii pe care-i miroase c-ar avea chef s-asculte o vorbă-n plus: le zice c-a mai adus ceva, îi întreabă ce să mai aducă, la face şi cîte-o reducere, îi trage de-o parte şi le arată vreo chestie nouă… Clienţilor le place asta, nu? Şi – recunoaşteţi! – asta poate s-o facă cel mai bine patronul, nu vînzătoarea!
Da’ să nu uităm vînzătoarea! – orice patron ştie cît de mult contează un vînzătoare bună. Şi – fiţi şi voi atenţi! – vînzătoarele care ştiu să vîndă nu-s niciodată cine ştie ce bunăciuni: la ce-ar folosi patronului să aibă-n uşa magazinului, la orice oră, o haită de flăcăi veniţi să impresioneze o vînzătoare?
Vînzătoarea bună e aia care vinde bine. Au cam trecut anii 90, în care oricine se putea băga în spatele tejghelei. Azi vînzătoarea bună e aia în care patronul are încredere maximă că ştie să ţină clientul; care simte ce să aducă şi cînd; care ştie cîţi bani să aibă pe casă; care se pricepe să se poarte cu distribuitorii; care nu se pierde cu firea cînd garda intră pe uşă; care ştie cui să dea pe caiet şi cum să vîndă votcă beţivilor dar să nu-i strîngă în faţa buticului – şi astea nu-s lucruri uşoare!
Vînzătoarele bune se păstrează.
