Legendele urbane, replicile celebre, poveştile transmise din generaţie în generaţie contribuie esenţial la faima unui oraş. Este şi cazul Bucureştilor, unde printre clădiri vechi şi noi, grădini şi bulevarde, regăsim istorioare foarte savuroase, care au rămas gravate în cartea istoriei oraşului. M-am gândit să aduc în prim-plan patru astfel de cazuri, cred că pentru prima oară strânse sub acelaşi titlu. Să începem, aşadar, acest experiment: –>
SOLDATUL RUS. În urma „eliberării Patriei de sub jugul fascist” la 23 August 1944, în Bucureşti a apărut Monumentul Ostaşului Sovietic. A fost inaugurat cu mare fast în 1946, printr-o ceremonie la care au participat Regele Mihai I, Petru Groza – Preşedintele Consiliului de Miniştri, Generalul Ivan Susaikov – Preşedintele Comisiunii Aliate de Control şi alte oficialităţi române şi sovietice.
Statuia se găsea în scuarul format între Şoseaua Kiseleff şi Şoseaua Jianu (actual bd. Aviatorilor), în Piaţa Victoriei. Bucureştenii epocii nu au fost foarte mulţumiţi de soclul indecent de înalt al statuii, care presupunea efort suplimentar în exerciţiul contemplării. Ca atare, a apărut o poezioară foarte populară în acei ani:
ÎMPĂRAT ŞI PROLETAR. Toată lumea ştie bulevardul Iancu de Hunedoara. Porneşte de la Perla (intersecţia cu Calea Dorobanţilor) şi duce spre Piaţa Victoriei. Era, pe vremuri, o şosea periferică. Astăzi, începe să devină o Mecca a clădirilor new age. Poza de sus este luată din articolul lui Dominus.
În vremea monarhiei, artera purta denumirea (foarte frumoasă) de Şoseaua Bonaparte, în amintirea familiei imperiale al cărei reprezentant, Napoleon al III-lea, a fost un bun prieten al Regelui Carol I şi al României. După instaurarea Republicii, comuniştii au dorit să şteargă din memoria colectivă amintirea Împăratului amic cu Regele şi au redenumit şoseaua în bulevardul Ilie Pintilie, „erou” al clasei muncitoare, militant de nădejde al Partidului Comunist, mort sub zidurile închisorii Doftana, când aceasta s-a prăbuşit în noembrie 1940 la cutremur. Desigur, şi această denumire a fost greu de asimilat de către bucureştenii autentici, care au inventat nişte versuri, în spiritul „hazului de necaz”:
În plus, tovarăşul Pintilie mai era onorat cu o denumire în Bucureşti: Piaţa Matache Măcelaru de pe strada Berzei i-a purtat oficial numele până în 1989.
După 1989, autorităţile republicane democratice nu au considerat necesară readucerea firească a vechiului nume pe plăcuţe, aşa că i-au dat bulevardului Pintilie numele de Iancu de Hunedoara, personalitate medievală. În prezent, mergând spre Piaţa Victoriei, frontul stâng (sus) se dezvoltă rapid, iar cel drept (jos) este populat de blocuri ridicate în perioada comunistă.
UNDE VREI! Pe vremea când Ceauşescu era discipolul lui Gheorghiu-Dej, se discuta amplasamentul Institutului Politehnic din Bucureşti, edificiu propus a fi construit pe Dealul Piscului (Tineretului). Gheorghiu-Dej era de acord, însă Ceauşescu – nu. Aflându-se în situaţia descrisă de armyuser pe larg, Gheorghiu-Dej a zis: „Pune Institutul Politehnic unde vrei tu, Nicule!”
Politehnica s-a ridicat apoi în locul cunoscut, în vecinătatea uzinei Semănătoarea. Replica lui Dej este însă definitorie şi mai mult, premonitorie pentru distrugerile fără precedent pe care Nicolae le-a întreprins în anii ’80 în Capitală.
JOS PORCĂRIA! 1987, Bucureşti, România. Cartiere întregi pică sub lama buldozerelor, pentru a face loc noului Centru Civic comandat de întâiul Preşedinte al Republicii. La Piaţa Sfânta Vineri, în cartierul evreiesc demolat, biserica Sfânta Vineri se pregăteşte să vacanteze parcela pe care o ocupă. Planurile fuseseră deja făcute – avea să fie mutată precum biserica Sf. Ioan-Nou de mai jos, din Piaţa Unirii şi apoi mascată de o perdea de blocuri, ca în cazul bisericii Domniţa Bălaşa de lângă Palatul Justiţiei. A venit însă în inspecţie tovarăşa Academician Doctor Inginer Elena Ceauşescu, care nu a vrut să audă de vreo mutare, fluturând din mâna de savantă mondială şi zbierând: „Jos porcăria!”
Aşa au dispărut secole de istorie bucureşteană, deoarece nu vorbim doar de biserica în sine, ci de un întreg ansamblu, care includea şi Aşezămintele Năsturel Herescu. În prezent, locul fostei biserici este curăţat de istorie şi populat cu blocuri anonime. Biserica Sf. Vineri se reconstruieşte din materiale moderne pe str. Olteni, câteva sute de metri mai încolo, in coasta unui bloc interbelic şi scoasă total din context.
În final, o poză cu Ceauşescu în inspecţie la Piaţa Unirii, şi ea total modificată în anii ’80. Până la urmă, Nicu a pus tot ce a vrut unde a vrut.
