Socot că nu-i o pierdere de vreme să tragem cu ochiul în grădina altuia, mai ales acum – cînd sîntem în campanie elctorală. Oare nu-s lecţii de învăţat, oare priorităţile noastre nu-s un pic prea artificiale şi imediate? Vrem prea mult lucruri simple şi mărunte – curăţenie, ordine, legalitate, comoditate în transport; astea vin de la sine în orice loc civilizat.
N-am scris prea multe despre plimbarea mea la Istanbul din 2011; doar un articol cam romantic şi fără un purcoi de poze.
Bucureştiul nu e Istanbul: n-are nici istorie, nici minunăţii construite, nici ştiinţa incredibilă de a face comerţ şi turism. Dar lecţii poate primi, desigur.
Primul şi primul lucru care m-a încîntat în oraşul ăsta a fost -mă credeţi? – tramvaiul. E, mai degrabă, un soi de metrou uşor; e uimitor cum se strecoară, ca un şarpe fantastic, prin străduţe-nguste şi aglomerate; are prioritate, maşinile nu se bagă pe şine, pietonii îi fac loc cu respect.
… uitaţi-vă la caldarîm. Este impecabil. Este turnat fără burţi, fără fisuri, fără greşeală. Aşa cum l-am văzut acum cinci ani, tot aşa l-am văzut şi acum un an. Piesele de mobilier urban sînt, la fel, trainice şi sănătoase.
Lecţia tramvaiului istoric este, la fel, valoroasă:
… un vagonel care se tîrîie de-a lungul străzii pietonale Istiklal – o stradă aerisită, comercială, fără terase care se întind pînă-n mijlocul ei. O idee drăguţă, tramvaiul ăsta. E o plăcere să-l vezi.
Ce mai putem învăţa de la turci? Tihna, tabietul – oricît de aglomerată e o stradă şi oricît de mare e iureşul pe ea, atunci cînd te tragi de-o parte şi te aşezi la o măsuţă, parcă te rupi de nebunia oraşului. E mare lucru!
Comerţul turcesc e splendid, e perfect. Nu-mi dau seama cum e reglementat şi controlat; aparent e sursa unei evaziuni imense – se negociază, se fac rabaturi, se dau cadouri, se primesc fel de fel de valute. Şi totuşi e ceva strict, e ceva foarte clar la comerţul turcesc – şi e ceva foarte civilzat.
Aparent, e un haos, e un Babilon. Dar sînt camere video peste tot; vezi pînă şi un poliţist care se ocupă de paza parcărilor cu pistolul la-ndemînă; e totuşi un oraş aflat mereu în stare de veghe.
Nu e un oraş unde curge laptele cu mierea. E şi sărăcie, e şi ceea ce am putea noi numi ţigănie; la doi paşi de străzi strălucitoare, cu lux şi bogăţii vezi mansarde amărîte, dosuri insalubre, cămăruţe cocoţate una peste alta.
E un oraş care nu se ruşinează de contraste.
E un oraş care nu doarme şi care creşte în fiecare zi. Se construieşte, se repară, se investeşte. Fiecare lucru e bine preţuit şi bine folosit. Maşinile sînt îngrijite, sînt socotite lucruri cu care-ţi cîştigi pîinea; şi turcii, respectînd munca, respectă şi mijloacele ei.
Nu e un oraş impecabil şi maniacal în ce priveşte curăţenia; dar e curat şi funcţional; e îngrijit şi – cum să-i spun? – administrat. Bine administrat. Spaţiul public e frumos!
… bine, şi un oraş frumos – el, în sine!
Are istorie, are minte, are de toate – şi are şi o mare… de-ţi taie răsuflarea.
Marea asta… Bucureştiul n-o are. Dar are şi el istorie, şi servicii, şi iureş, şi nebunie, şi contraste – doar minte n-are.
Deşi Bucureştiul s-a schimbat; ştiţi? Bucureştiul lui 2012 e un pic mai deschis, mai destupat, mai isteţ, mai descurcăreţ, mai puţin timorat decît îl credem. L-au schimbat – ştiţi cine? – consumul, străinii.
Dar asta nu-i de ajuns; nu azi. Să ne gîndim la asta, acum, în campanie electorală. Ni se promit prea puţine lucruri – dar asta şi pentru că nici noi nu cerem prea multe.
