10 Mai ne-a fi de-a pururi
Versurile lui Alecsandri sumarizează perfect tripla sărbătoare si adevărata Zi Naţională a României. În trecut, am argumentat punctual de ce sunt de părere că ar fi logic să revenim la sărbătorirea oficială a acestei zile. Desigur, totul în limitele cadrului legal actual, intrucât România este, din 1991 încoace, o Republică legitimă din punct de vedere constituţional, dar ilegitimă din punct de vedere moral. Nu pot să nu observ că această Republică mică este populată de mari admiratori ai perioadei monarhice, oameni din sfere diverse, cu preocupări şi pregătiri variate, dar care dau dovadă de convergenţă perfectă când vorbesc despre Majestatea Sa, Alteţa Sa Regală, ilustra domnie, etc.
Cu ocazia unui nou 10 Mai ratat, vreau să denunţ public falsitatea enervantă a discursului pro-monarhic în România mileniului III. Fariseilor, vin după voi! Prea multe vorbe goale, prea puţină acţiune. Prea mult discurs pregătit cu cartea de istorie în faţă, prea puţină relaţionare cu realitatea prezentului. –>
Consider că de prea mult timp există în spaţiul nostru public fel de fel de personaje care vorbesc – mai mult sau mai puţin avizat – despre monarhie ca despre Raiul pe pământ, însă când vine vorba de a trece la fapte şi a ilustra discursul rostit cu pompă, le dispare subit vocea, devin brusc ocupaţi, pe alocuri chiar dezinteresaţi. Când vine vorba de restauraţie, de exemplu, toţi adoptă brusc poziţii moderate şi precaute, de parcă o astfel de iniţiativă, chiar şi la nivel de discurs public, ar fi pedepsibilă cu moartea. Îmi voi indrepta tirada de acuze către cinci clase de cetăţeni onorabili ai Republicii România:
Casa Regală are în prezent nu numai rolul, dar şi obligaţia de a oferi, pragmatic vorbind, o alternativă viabilă la Republica instaurată cu tancurile sovietice la finele anilor ’40. Are, totuşi, misiunea deloc uşoară de a explica românilor anilor 2010 de ce o monarhie constituţională poate fi mult mai funţională decât o Republică-hibrid, aşa cum se defineşte România de azi.
Membrii Casei Regale participă la evenimente, organizează la rândul lor evenimente de anvergură variabilă de la caz la caz, însă nu se implică destul sau destul de vizibil în viaţa publică. Sunt conştient că au avut şi că au iniţiative umanitare demne de admiraţie. Au adus oaspeţi străini de viţă nobilă de care Preşedinţia Republicii nu poate visa vreodată să aibă. Au lansat cărţi de bucate şi texte despre leadership. Au fost văzuţi prin hypermarket-uri. Degeaba. Modestia este un dezavantaj într-o epocă guvernată puternic de pagini ţipătoare de tabloide, unde lauda de sine, justificată sau nu, este nelimitată şi încurajată.
Din nefericire, Casa Regală nu a contestat niciodată vădit şi negru pe alb Republica română, iar părerea mea personală este că această stare de fapt se datorează primordial eşecului Regelui de a explica în termeni clari şi fără echivoc, cu documentele la vedere, cum anume şi-a negociat abdicarea cu comuniştii, la 30 decembrie 1947. În articolul „Discursul Regelui, pe româneşte” am publicat o listă de întrebări esenţiale în acest sens. Repet: deoarece se propagă în toate mediile exclusiv relatarea Regelui Mihai cu privire la tristul eveniment, există pericolul de a privi şi a evalua unilateral problema, omiţând documente şi mărturii importante, nepromovate, nepublicate, ignorate înadins, dar mai ales cel mai probabil aflate în contradicţie cu varianta regală. Motivele secundare ar fi, mergând tot pe firul logic, recuperarea măcar în parte a proprietăţilor confiscate de comunişti, obiectiv nerealizabil în cazul unui conflict deschis cu instituţiile republicane.
Faptul că un membru al Casei Regale a intenţionat să candideze la Preşedinţia Republicii în 2009 a fost dovada supremă că Familia Regală acceptă şi chiar susţine forma republicană de guvernământ.
O mişcare unilaterală pe care am catalogat-o drept un gest oarecum disperat de a salva ce mai poate fi salvat, Şeful Casei Regale a modificat de la sine putere Legea Salică (cea care stabileşte succesiunea la Tron), permiţând accederea şi pe linie feminină – un act profund nedemocratic şi neconstituţional. O astfel de iniţiativă ar fi putut fi întreprinsă doar de Parlamentul legal constituit al unei Românii revenite la statutul de Regat şi cu o Constituţie de la 1923 adusă în zilele noastre, pentru a corespunde situaţiei actuale a Ţării.
De 10 Mai, în loc să facă lobby pe lângă autorităţile republicane pentru a recunoaşte această zi ca Zi a Independenţei şi a o sărbători corespunzător, Familia Regală se mulţumeşte să organizeze un „Garden Party” la reşedinţa sa şi să depună o coroană de flori la noua şi mult mai proasta statuie a lui Carol I din Piaţa Revoluţiei. Şi aici, trebuie evidenţiată afilierea nesănătoasă a Casei Regale la girarea dubiosului monument opera lui Florin Codre şi inaugurat alături de nume opozante regalităţii, precum Ion Iliescu sau Răzvan Theodorescu dar şi de monumente ale incompetenţei în administraţie, precum Sorin Oprescu, actualul primar al Capitalei.
Aliat tradiţional al monarhiei, Biserica, la cel mai înalt nivel (Patriarh) nu numai că nu a militat pentru restauraţie, ba chiar a profitat şi profită din plin de beneficiile Republicii tulburi şi corupte post-decembriste.Patriarhul este mereu prezent în plenul Camerelor reunite ale Parlamentului la învestirea Preşedintelui Republicii. În trecut, Patriarhul ungea Regele la urcarea acestuia pe Tron. Vremuri apuse, desigur.
Cea mai bună dovadă de disociere făţişă la rang înalt a BOR de Familia Regală s-a văzut cu ocazia discursului rostit de Regele Mihai în Parlament (discurs pe care l-am comentat) şi a Galei de la Opera Naţională din Bucureşti, care a urmat în aceeaşi seară. Patriarhul actual nu a fost prezent la niciunul dintre evenimente – o absenţă notabilă. Din nou, îmi voi permite să comentez din punct de vedere personal: apropierea mult prea evidentă dintre Patriarh şi Preşedintele Republicii nu ar fi putut permite o asemenea prezenţă, mai ales în contextul în care jignirile aduse de Preşedinte Regelui erau recente şi nicidecum înfierate de BOR. La acest factor determinant se adaugă şi un altul: asocierea cu puterea politică aduce beneficii imense unei instituţii private mamut cu influenţă enormă, cum este Biserica Ortodoxă Română.
Niciunul dintre Patriarhii post-decembrişti nu a fost şi nu este regalist. Biserica, implicată în proiecte megalomanice fără sens şi foarte costisitoare precum Catedrala Mântuirii Neamului din Bucureşti, dar şi multe alte catedrale şi biserici noi (cele mai multe ridicate inutil) în provincie, este mult mai preocupată de strângerea fondurilor şi de obţinerea de sprijin politic care să aducă bunăstarea clericilor decât să îşi asume din nou rolul său istoric – anume de stâlp al monarhiei.
Clasa politică a prezentului românesc este născută şi educată în Republica Socialistă România sau în Republica România, hibridul actual. Mă aştept, aşadar, ca afinităţile monarhice să fie reduse, chiar şi în contextul accesului la surse istorice mai puţin viciate de alterările comuniste. Dacă aversiunea FSN-ului (vârf de lance: Iliescu) sau PRM-ului (vârf de lance: Vadim Tudor) faţă de ideea monarhică este de înţeles, un partid istoric de talia PNL-ului nu are nicio scuză pentru pactul cu Republica. PNŢ-CD-ul a avut o atitudine corectă în ce priveşte un posibil rol activ în cadrul Statului al Casei Regale, însă a fost învins de vicisitudinile tranziţiei.
Considerat a fi cel mai bun prim-ministru român, I. C. Brătianu, unul din artizanii României moderne, a spus că România nu ar putea funcţiona ca Republică, din moment ce Statul contemporan a fost fondat pe principiul monarhic constituţional, cu mecanisme preluate din Occidentul civilizat. În lumina acestor vorbe înţelepte, liberalii republicani par nişte copii şterse ale celor care au murit prin puşcăriile comuniste, alături de ţărănişti şi alături de partizanii din munţi. Este de neconceput ca prim-miniştri şi lideri importanţi liberali să meargă la Palatul Elisabeta şi să se încline în faţa Familiei Regale, după care, în clipa în care au păşit la loc în Şoseaua Kiseleff să redevină republicanii convinşi, cel puţin în faţa publicului.
Mai mult, nimeni nu s-a plâns când, în urma unei fumigene prezidenţiale, s-a vorbit despre schimbarea formei de guvernământ din România. Se luau atunci în calcul şi se susţineau doar republici parlamentare sau prezidenţiale. Nicăieri opţiunea de monarhie, de parcă ar exista 0% din populaţie care ar merge pe această cale. Democraţia presupune expunerea întregului spectru de opţiuni după care, desigur, majoritatea decide. Iniţiative manipulatoare s-au mai văzut şi, din nefericire, au dat roade pe la noi.
Surprinzător de mulţi politicieni din tot spectrul politic au sărit să-l apere pe Rege în faţa invectivelor din 2011 ale Preşedintelui. Surprinzător, mulţi dintre aceşti politicieni nu vorbisera niciodată deschis până atunci de Rege şi de rolul benefic al monarhiei. Deloc surprinzător, interesele politice meschine de moment, calculele electorale, dar şi binele personal au făcut tabula rasa, iar pentru clasa politică actuală, Casa Regală a căzut iarăşi în anonimitate.
Există ziare şi reviste care plonjează cu seninătate în vremurile regale, reluând articole ante- şi interbelice, lăudând meniurile de la mesele regale sau topindu-se după poveşti şi bârfe din Familia Domnitoare. Vorbind mai serios, foarte multe publicaţii s-au inflamat în momentul în care Regele României a fost jignit în cel mai josnic mod de Preşedintele Republicii şi au înfierat energic demersul profund condamnabil al actualului Şef al Statului.
Ediţiile de weekend şi programele TV sunt doldora de poze cu Regii României, totul este idilizat până la absurd şi dus în zona poveştilor cu prinţi, prinţese şi balauri, poveşti care pentru cititori îndepărtează cu atât mai mult ideea de monarhie modernă, în care Regele apare la costum cu cravată, nu înfăşurat în mantia de hermină, cu sceptrul în mână şi coroana pe cap. Percepţia distorsionată pe care presa actuală o creează aduce mai degrabă deservicii ideii unei eventuale restauraţii prin referendum.
Televiziunile fac filme documentare şi aduc omagii uneori greţoase Familiei Regale, ba chiar transmit emisiuni în direct de la Castelul Peleş sau Palatul Elisabeta. Cu toate acestea, nu am văzut nici măcar o singură campanie mass-media serioasă în care să fie aruncate în arenă argumente solide pro-republică şi pro-monarhie. Publicul larg nu a fost niciodată informat cum anume funcţionează o monarhie contemporană şi cum s-ar putea implementa în România aşa ceva. Presa de la noi nu oferă scenarii verosimile, nu este preocupată de a-şi asuma şi un rol civic-educativ în relaţia cu publicul, preferând să se menţină la un nivel mediocru absolut detestabil.
Dacă în anii 90 sentimentele anti-monarhice erau preponderente – logic, după decenii întregi de propagandă comunistă, care ţipa din rărunchi cum a plecat Regele cu vagoane întregi de bogăţii, cum a furat în cârdăşie cu bancherii, cu burghezo-moşierimea reacţionară, situaţia s-a mai îmbunătăţit aparent după anul 2000, când românii au revenit la sentimente mai bune faţă de Familia Regală. Cu toate acestea, mai trebuie dusă încă multă muncă de convingere: Regele nu pleacă din Ţară cu Peleşul în spinare, odată ce i-a fost retrocedat. Totuşi, Republica a fost ilegitimă până în 1991, când a fost în sfârşit validată de populaţie prin referendum.
Am lăsat această categorie la final deoarece ea este influenţată profund de toate cele patru de până acum. Vorbim de masa de manevră sau, în concepţia lui Lăpuşneanu, „proşti, dar mulţi”. Oamenii se uită la televizor, citesc ziare (mai mult tabloide), merg la biserică, îi ascultă pe politicieni. Ideile emise de categoriile de până acum devin, în mare parte, ideile acestei ultime categorii. Prea rare au fost cazurile, după decembrie 1989, când populaţia României a dat dovadă de spirit civic autentic şi conştiinţă proprie, susţinute de o „coloană vertebrală” neîndoită, totul pentru binele general al Patriei.
Pentru mulţi concetăţeni, Familia Regală poate părea doar o proiecţie străvezie ieşită din cărţile de istorie, ceva „demodat” dar „fascinant” – nişte personaje ce suscită curiozitatea, dar suficient de îndepărtate atât fizic, cât şi conceptual, oricum mult prea puţin influente pentru a determina schimbări profunde în mentalul colectiv. Majoritatea populaţiei, împovărată de grijile zilnice, nu şi-a pus vreodată problema formei de guvernământ. Majoritatea acceptă Republica actuală ca pe un dat, ceva cu care se porneşte din start, ceva de necontestat. Viziunea statală şi persoectiva generală pălesc indiscutabil în faţa avizierului din scara blocului, care arată o sumă prea mare la întreţinere.
Ce se poate face pentru cei mulţi? Ce pot face cei din clasele menţionate anterior pentru o ipotetică susţinere populară a unei restauraţii? Familia Regală ar putea să fie mai aproape de cetăţeni prin iniţiative mai palpabile, mai realiste şi mai bine promovate, Biserica ar putea să dea dovadă de altruism şi modestie şi să susţină în sfârşit Casa Regală aşa cum susţine anumiţi politicieni, politicienii ar putea lua decizii care să îndrepte atenţia oamenilor şi spre problemele statale, iar jurnaliştii ar putea să elimine senzaţionalul şi să spună adevărul în ce priveşte alternativa regală.
Am scris acest articol deoarece nu mai suport făţărnicia unora şi altora, aflaţi în categoriile mai sus definite. Personal, voi opta întotdeauna pentru un stat laic. Nu aş susţine o monarhie în care Biserica să aibă un rol pivotal, mai degrabă văd Regele ca pe un Preşedinte neviciat de apartenenţa politică. Desigur, şi modelul elveţian – acela de confederaţie – este demn de toată admiraţia, însă cred că România, evolutiv vorbind, nu este şi nu va fi prea curând pregătită pentru implementarea unui astfel de model statal. Până la urmă, totul depinde şi de dorinţa de cunoaştere şi de interesul pe termen lung al acestui popor: ce vrea să facă mai departe, cum vrea să fie condus, ce ţeluri îşi stabileşte. În trecut, poate şi datorită contextului epocii, s-au putut realiza nişte idealuri. Prezentul este însă mult prea dezamăgitor pentru mulţi şi atunci, o alternativă la Republica-hibrid actuală parcă pare mai aproape. Parcă.
