Nu, nu trebuie să schimbi un lucru bun; dar trebuie să-ţi dai seama cînd un lucru nu mai e bun – şi să-l schimbi repede.
… ce vreau să zic? – că mîndria noastră, cochetul Cişmigiu, nu mai e un lucru bun. M-a stîrnit o constatare a lui Constantin Gheorghe:
Cişmigiul are nevoie de o amplă transformare, de un arhitect peisagist, de o regândire. Trebuie distribuit într-un rol, dacă vreţi.
Ei, aşa-i. Cişmigiul a-ncetat de mult să mai fie o grădină, o oază – ceva plăcut; e plin de gălăgie, bişniţari, nebuni şi cerşetori; e plin de muzică de la fel de fel de chioşcuri. Dacă vă uitaţi în sus, se înalţă printre copaci un nor de praf de la locurile de joacă prost construite – ce aer curat să respiri în Cişmigiu? Parcul pute a găinaţ – sînt sute şi mii de ciori care dorm aici; în plus avem şi nişte păsări frumoase închise în nişte voliere oribile şi nişte păsări de apă care plutesc într-o ciorbă murdară…
Cişmigiul nu se ştie ce este – e bun la toate; şi la concerte gratuite, şi la tîrguri dubioase… e bun la prea multe.
Degeaba are şi colţuri şi perspective frumoase…
… dar senzaţia generală e urîtă; şi o să fie tot mai rău – dar nu brusc; ci încet-încet; o să ne obişnuim cu urîţenia şi cu apăsarea şi sufocarea pînă cînd Cişmigiul o să arate atît de urît încît o să ne pară rău că nu ne-am deşteptat mai devreme.
