fiindcă dete căldura, îmi zisăi să ieşim prin oraş – ştiţi, prin centru. După ce-am căscat gura prin parcuri, ajunsărăm, pe Calea Victoriei, în dreptul Palatului Muzeului dă Istorie – o clădire mare şi frumoasă aşezată într-o zonă cu care ne lăudăm şi noi.
Şi ce văzurăm noi (că eram şi cu fii-mea) pă scările monumentale ale Palatului? Asta:
… ne-am apropiat, cu sentimentul ăla – îl ştiţi şi voi! – că ceea ce e-n faţa noastră numai de bine nu este:
DOAMNE-FEREŞTE!
Ce e căcatul ăsta daco-roman, vere?
Eu n-am prea fost prin muzee şi expoziţii; da’ zic doar că dacă văd ceva frumos, îmi dau seama că e frumos – sau măcar încerc.
Însă statuia asta e un căcat. Şi e un căcat amplasat ca un căcat românesc – fix în buricul tîrgului.
… problema nu e că avem acum o statuie cu Traian în puţa goală:
… problema nu e că nici măcar avem acum o statuie cu bucile lui Traian:
Nu.
Problema e că statuia asta nu trebuia să fie acolo. Nu în faţa unui Palat, nu în faţa unui monument istoric şi într-o zonă istorică.
Statuia asta e îngrozitoare, e o tîmpenie, e o hidoşenie în faţa căreia lumea se zgîieşte, încercînd să-nghită o porcărie urbană în plus.
Vrea să simbolizeze ceva; vrea să sugereze daco-romanismul; vrea să transmită ceva. Dar tot ce transmite e urîţenie, caraghioslîc, kitsch.
… Fii-mea a văzut deja partea ei de monştri, balauri, dragoni la televizor. Am, aşa, impresia că acceptă faptul că lucrurile astea urîte sînt doar în desene şi în cărţi; şi că nu poate înţelege de ce – în viaţa reală – o statuie aşa idioată poate exista cu adevărat.
Mi-am adus aminte de una din însemnările lui Ilf; era despre o mamă care încerca să-şi ia copilul din faţa unei opere dintr-asta de artă. Copilul nu înţelegea ce reprezintă şi mama tot îi spunea “ai răbdare, o să-ţi explic acasă” – şi Ilf concluziona cam aşa:
halal artă, aia pe care trebuie s-o explici acasă!
… da, halal artă.
