foto: Cătălina Cosma – seminarist foto
Stăteam şi mă gândeam la tema din numărul acesta şi am ajuns la o concluzie sumbră: „Lor nu le place şcoala!“. Cine sunt Ei? *Insert here* orice referinţă la cadrele didactice din învăţământul preuniversitar sau universitar. Daţi o fugă prin curţile liceelor după asta şi veţi înţelege. E o simbioză perfectă.
Adevărul este că, în condiţiile în care totul este subfinanţat, cel care conduce Ministerul Învăţământului practic nu are vreo diplomă care să ateste că şi-a terminat liceul, iar profii vin şi nu prea pe la ore – şi predau sictiriţi, cum naiba să ne placă şcoala? Pe de-o parte, e vorba de lipsa banilor, iar pe de alta, de lipsa atracţiei pentru materie.
Bine, mulţi cretinei din conducerea „liceelor de elită“ vor spune că acest fapt este doar un mit şi că învăţământul este încă foarte bun în România. Când v-aţi dus cu plăcere la şcoală ultima dată? Când v-aţi gândit că aflaţi lucruri interesante care chiar merită memorate? Sau pot să o iau altfel. Când nu v-aţi gândit că, după două ore, o să staţi la un suc împreună cu colegii, undeva la o terasă în apropierea şcolii, aşteptând să treacă timpul mai repede?
Aş putea lua nenumărate exemple din ţări „civilizate“ care şi-au desăvârşit procesul educaţional, orientându-l spre pasiunile elevului. Astfel, în minunata noastră ţară mioritică, după îndelungi chinuri, te trezeşti la examenul de Bacalaureat cu un subiect demn de Star Trek. Acela e momentul „what the fuck?“, în care înţelegi că nu puteai face altceva, pentru că şcoala românească e orientată spre abstract. Conform unui studiu recent, s-a ajuns la concluzia că doar 5% din elevii români înţeleg cu adevărat ce li se predă la matematică în decursul liceului. În lumea mea, procentul ăsta îmi dă de gândit. În lumea lui Funeriu, este perfect normal. Trebuie să scoatem genii din piatră seacă, sau să-i omorâm încercând – metaforic (dintre cei care se luptă cu corijenţele an de an).
Toată situaţia e gravă. Presa spune asta, profesorii spun asta, elevii sunt de acord, dar nimănui nu-i pasă. Cel mai tare e când ajungi la o facultate. Eram acum câteva zile la un curs şi eram fascinat de cum profesorul mai avea puţin şi făcea un atac cerebral la ideea că nu ştia nimeni despre ce vorbea. Parcă treci în alt univers… sau iad. Dacă la liceu se păstrau unele aparenţe, la facultate totul este făţiş. Trebuie să te descurci cum poţi şi pe unde poţi pentru că „eşti student“. E uimitor cum asta seamănă cu „acum eşti elev, trebuie să înveţi la toate“ – aceeaşi mentalitate comunistă, un alt grad de lehamite, numai că altfel expusă, unde studentul este de vină pentru tot.
Ce se poate face pentru a închide cercul vicios este greu de spus. Prea multă lume a depăşit nivelul de „poate o să fie mai bine, cândva“, şi aşteaptă să se întâmple ceva concret. O reformă totală şi stabilă probabil că ar fi prea mult, dar putem visa la un viitor mai bun în care spiriduşul Dobby nu va mai fi Ministrul Educaţiei şi cu toţii ne vom duce la şcoală pe mături zburătoare.
