gata! – ni s-au terminat rezervele de răbdare, de nervi, de ce vreţi voi. Vrem să se ducă odată iarna asta nenorocită; să se topească zăpezile, să se zvînte bălţile, să ne bată blînd soarele.
Nu prea mai rezistăm. Ştim şi că nici oraşul nostru nu prea mai rezistă; dar ştim şi că o s-o ia de la capăt, ca de fiecare dată.
Ar fi multe lecţii de învăţat după o aşa iarnă, dar ştim şi că nu le-am învăţat. De fapt, ce-ar mai fi de zis? Ştim că sistemul e greşit de la bun început! Că aberaţia împărţirii în sectoare cu puteri sporite şi independenţe imbecile distruge oraşul. Că de aici trebuie plecat – de la unificarea Bucureştiului. În fine – nici eu nu mai am răbdare să bat cîmpii cu deşteptăciuni de-astea.
Şi eu aştept primăvara. Mi-i dor să mă pot plimba pe stradă; să mă pot opri să casc gura; să caut inspiraţie, subiecte frumoase; să nu mă mai înjur cu oameni la fel de nevinovaţi ca şi mine – dar cărora le-a ajuns şi lor.
Deocamdată, fiecare zi cu Soare e o sărbătoare. Uitaţi-vă pe la prînz prin spatele geamurilor de la stradă; fel de fel de babe şi de moşi stau lipiţi de sticlă şi se umplu de căldură, de lumină de Soare; parcă le auzi oasele bătrîne dezmorţindu-li-se.
Hai, ieşi, Soare! Şi-ncălzeşte coate-goale.
