Obsesia răului hibernal este una urbană. Sîntem rupţi de natură precum urechea tăiată de tîlharul prins cu japca de ai lui. Nici o pedeapsă nu e deajuns spre a nu suferi natura. Pentru că natura are logica ei, străină de micile noastre comodităţi. Poţi iubi iarna asta pentru că a venit pe nepusă masa, pentru că a venit blîndă, pentru că înseamnă că natura e ea însăşi. Putem urî iarna asta pentru restul, multele insatisfacţii. Că nu putem circula, că nu putem face bani. Iarna asta te îndrăceşte, te înebuneşte, te face neputincios şi palid. Stai mai mult la televizor ca în faţa şemineului.
Ieşi afară însă şi mergi prin zăpadă. Am făcut-o ieri, după prăpăstii auzite în jur. Sigur, va fi mai rău. Dar sigur zăpada de-afară nu te agresează, nu-ţi bagă în traistă şi minte mai mult decît ai. Zăpada de afară bucură. Straniu, nu? Te face să alegi esenţialul. Priveşte enervat dansul fulgului de nea. Departe de mine vreo poezie de Alecsandri, el ura hibernala. Dar Alba face bine la minte. Copleşeşte, nu chinuieşte. E mişto afară. Natura a venit la geamul nostru. Ne arată cît de mici sîntem, cît de nemilos şi nesfîrşit ne e destinul. Un destin de ăsta de vată de zahăr e bun, Nu?
