Precum am declarat-o în mai multe rînduri, situaţia ţării o considerăm de prea gravă ca să ne preocupăm numai de interesele de partid. Ne grăbim deci a recunoaşte că, din toate alegerile efectuate în această perioadă de 14 ani, cea dentîi alegere, din 1866, urmată îndată după votarea Constituţiunii, a fost aceea a cărei sinceritate e mai puţin bănuită. Şi cu cîtă recunoştinţă. Ţara nu-şi aduce aminte de binefăcătoarea intervenire a şefului statului, prin o scrisoare deschisă către primul său ministru, prin care arăta Înalta Sa Domnească voinţă ca ţara să se manifeste în libertate la alegeri. Preşedintele Constituantei a stabilit cu drept cuvînt ca principiu. Şi astăzi, după o tristă esperienţă, o putem afirma cu mai multă tărie, că dacă regimul constituţional e menit de-a întări tronul şi de-a garanta prosperitatea ţării, orice violenţă ce se comite în contra acelui regim se comite în paguba prestigiului tronului şi totodată în paguba prosperităţii ţării. Putem deci afirma că, dacă alegerile ce s-au urmat după cele de la 1866 ar fi fost puse şi ele, toate, sub patronagiul şi controlul şefului statului, situaţiunea noastră ar fi cu totul alta decît cea de astăzi. Din nenorocire, nu mai departe decît alegerile de la 1867, au fost cea dentîi desfidere dată regimului constituţional, iar consecuenţa imediată şi vădită a epocei reteveiului şi a influenţei morale a fost că, în proporţia în care s-au violat garanţiile constituţionale şi s-au pus la discreţia nesaţiului ambiţiilor, în acelaşi raport s-a compromis şi starea economică prin concesia Strusberg şi prin cheltuiele[le] nesocotite ale anilor 1867 şi 1868. Precum o zidire la care se simte vreo deteriorare, dacă nu vine arhitectul să oprească ruina prin măsuri luate din capul locului, se deteriorează în proporţii din zi în zi mai mari, astfel şi regimul parlamentar s-a viciat la noi din zi în zi mai mult, încît miniştrii au ajuns astăzi în poziţia de-a putea guverna după placul lor, fără control de jos, fără control de sus. În adevăr, din capul locului, o mare parte din alegătorii noştri, unii lipsiţi de indispensabila educaţie politică, alţii zdruncinaţi în interesele lor prin mărimea impozitelor, alţii, în fine, cu interesele agronomice la discreţia guvernului şi adeseori la discreţia adversarilor lor, lipsiţi apoi de o justiţie care, amovibilă fiind, e departe de-a prezenta garanţiile unei puteri judecătoreşti de sine stătătoare (corolar indispensabil al regimului constituţional), alegătorii, corpuri-corpuri, sînt supuşi arbitrariului de partid. Dacă vom adăogi, pe lîngă aceste inconveniente, manipularea fără control, augmentabilitatea discreţionară şi neconştiincioasă a unui buget a cărui cheltuieli sporesc în realitate, a cărui venituri se îmflă fără realitate, atunci nu mai rămîne nici umbră de îndoială că un regim constituţional, aplicat în asemenea condiţii, e o iluzie şi nimic decît o iluzie, o înşelăciune, o păzire a formelor curat esterioare, o ficţiune făcută după regula iudaică de-a păstra aparenţele şi a compromite cuprinsul, de-a păzi litera, de-a nimici spiritul Constituţiei. E drept că înşelătorii se înşeală şi ei la rîndul lor; se înşală miniştrii lipsiţi de orice forţă morală, în zadar se fălesc cu acele majorităţi din Cameră, cari în realitate nu sînt decît propriile lor creaţiuni, căci simţul public indignat se deşteaptă, conştiinţa cetăţeanului subjugat la alegeri se revoltă, nemulţumirile şi agitaţiunile cresc din zi în zi. Şi astfel guvernele, îmbătate de un triumf mincinos, se izolează de naţiune; un larg deşert se formează între puterile pozitive şi neliniştite din stat şi acea reprezentaţiune de teatru care se petrece în guvern. De vreme ce acele corpuri, cari sînt la mijloc între mase şi Coroană, au devenit o ficţiune, e ca şi cînd ele n-ar exista… Tronul însuşi e din ce în ce mai izolat. Între Coroană şi popor nu mai e raportul dintre voinţa legitimă şi aspiraţiuni legitime, căci toate organele mediatoare sînt false. Parlamentul – o creaţie a ministrului; voinţa alegătorului, scoasă prin presiuni morale şi promisii, nu mai e decît o voinţă stoarsă în momente de nevoie şi formulată după voinţa ministrului, deci asemenea o creaţie a lui; în fine, şcoala generală de corupţiune preface armata de funcţionari, în loc de servitori ai legii, în armată de complici iresponsabili ai unor şefi necontrolabili, se-nţelege de cătră propriile lor creaturi. E evident, dar, că tot ce e între ţară şi tron devine o ficţiune, o iluzie ministerială. Acea parte de voinţă din fiece individ, destinată pentru controlul afacerilor statului şi a interesului general, e apucată de mîna funcţionarului administrativ, de decretele de numire, de făgăduinţi amăgitoare, de distincţii nemeritate, de tot ce dispune puterea statului, şi e stoarsă şi restoarsă pînă primeşte forma ce-o voieşte ministrul. Un sistem întreg de viciare a espresiei acestei voinţe s-au inventat şi se aplică cu o rară virtuozitate în România, încît, atît pe cît sentimentul de stat se mai poate manifesta, el apucă adeseori drumuri neprescrise de legi.
(Fragment din articolul «Studii asupra situaţiei», apărut în TIMPUL, în februarie 1880)
