Doamne-fereşte să fim nevoiţi să primim vreun străin şi să fie nevoie să petrecem cu el vreo două-trei ore. Ne gîndim: un’ să-l ducem? ce să-i dăm să mănînce? dacă o să vadă prin oraş vreun cîine vagabond? dacă o să-i iasă nişte aurolaci în faţă?
… şi ajungem să-l ducem doar la Caru cu bere şi la Muzeul Satului – şi la plecare să-i dăm o cămeşă sau vreo ploscă.
Mofturi.
Cam îi cazul să terminăm cu cocoloşitul străinilor. Ete fleoşc! mare chestie că o să vadă un cerşetor! Se surpă lumea dacă le dăm un mic şi o merdenea în Amzei!
M-am văzut luna trecută, într-o seară, cu un prieten – era pentru prima oară aici. Mă gîndeam ce să-i arăt, unde să-l duc, îmi băteam creierii – pînă cînd m-am relaxat şi l-am dus la Cocoşatu, unde am mîncat cei mai buni mici şi am făcut haz de istoria nefericită a locului – patronul de-abia se spînzurase, dar Cocoşatul întorcea într-o veselie micii pe grătar. Apoi – fiindcă drumul spre centru era aglomerat, l-am dus înapoi în oraş prin Dămăroaia, şi profitînd de asta, ne-am abătut şi pe la cofetăria Victoria, unde i-am dat o mascotă excepţională, excepţională. Aveam la mine şi o pîine dintr-aia de la Sfîntu şi i-am dat să guste; omul a fost încîntat.
Simplu, sincer şi plăcut.
Să lăsăm mofturile!
