nu mi-i drag Ferentariul de nu mai pot, dar – cunoscîndu-l – am înţeles că nu e cel mai urît cartier din oraş, şi nici cel mai rău. E un cartier în care locuiesc mai puţini oameni periculoşi decît v-aţi speria voi.
Am petrecut, zilele astea, o zi prin cartier – cu treburi; să-mi repar maşina. Poate nu ştiaţi – Ferentariul e plin de garaje mai mult sau mai puţin legale, unde lucrează meseriaşi de primă mînă. Ştiu tinichigii care s-ar băga şi la un Bentley şi ţi-ar face peste noapte juma’ de maşină julită. Ştiu mecanici care dau de cap oricărei maşini tunate.
Asta-i frumuseţea cu Ferentariul – nimeni de-aici nu stă degeaba. Instalatorii ştiu să facă şi electrică auto; paznicii pot să-ţi pună termopane; frizerii pot să-ţi facă rost de cauciucuri de iarnă. Legal sau undeva pe-aproape. Oamenii muncesc; nu prea-i vezi tîndălind la crîşmă – fac ei ceva; se mişcă, se descurcă.
Ferentariul e un soi de comunitate. Oamenii se cunosc destul de bine; nu zic că se ajută mereu, dar zic că ştiu de unde să se ia la nevoie, că la o adică sar unii pentru alţii.
Ferentariul e mare şi are multe feţe. Una e Calea Ferentari şi alta e Prelungirea Ferentari. Una e Vadul Nou şi alta e Baciului. Una e strada Bacău şi alta e Zăbrăuţiul.
Sînt enclave cu drogaţi. Sînt locuri periculoase rău. Sînt străzi întregi cu oameni la locul lor. Sînt blocuri cu oameni cuminţi care doar acolo au putut să se mute.
Sînt case improvizate din carton, unde au ajuns să trăiască oameni care n-au avut noroc. Sînt mulţi săraci. Sînt mulţi care mor – medicamentele sînt scumpe, buteliile sar în aer, locuinţele improvizate iau foc de la orice. În ziua petrecută în Ferentari muriseră, arşi de vii, patru copii.
Nu ştiu ce să vă zic. Să nu vă speriaţi aşa tare de Ferentari. Nu de-aici i se va trage pieirea Bucureştiului.
