Hibernală

O tipă goală patina pe Dâmboviţa. Doi poliţişti, aşezaţi pe unul dintre pontoanele de mai încolo de Operă, cam în dreptul fostei cofetării “Tosca”, încercau să-i explice că îndoiala cartesiană este altceva decât pliul dintre fiinţă şi fiinţare (à la Heidegger). Fata, care făcea nişte piruete frumoase, considera că, dacă îndoi (sau împătureşti) ceva, obţii un pliu. Ergo, îndoiala e totuna cu pliul. Simţeam că agenţii încep să se înfurie. Pesemne că educaţia lor, că formaţia lor cazonă, riguroasă, nu era gata să accepte asemenea zburdălnicii. Un idiot, privind la interesanta patinatoare, îşi băgă Porsche-ul într-un semafor. Cică, pe lângă Descartes, susţinea tânăra, Heidegger este un soi de miel Pascal. O blasfemie (socoti unul dintre poliţişti), n-ai cum să te joci astfel cu vorbele, cu istoria, cu bibliografia. Şi dădu cu şapca de ponton. Celălalt îl invită la calm, ce Dumnezeu, mai ales că tocmai în punctul respectiv se găsea un căcat de pescăruş, iar uniforma trebuie menţinută ca Luna de pe cerul înstelat, de o curăţenie exemplară, conform legii morale. “Dar mintea omului?!”, ripostă primul, “a cetăţeanului?!”; disciplina?, logica?, bunul-simţ? Unde (…) mă-sii e bunul-simţ?!… În chiar acea clipă, am auzit hohotul cristalin al dansatoarei, care se întâmpla să execute un salt ca în filmele chinezeşti pentru americani. Domnul agent, plin de găinaţ, urlă că n-are cum să admită copilăriile astea, că până şi băieţii care ia bani de parcare pe Domniţa Anastasia, la doi paşi de sediu, ştie că una e, mă-nţelegi, îndoiala metodică – şi alta e locuirea în pliu – sau cum dracu’ i-o zice (cu germana lor)! Al doilea sugeră: “Pliitudine”. Sau, de ce nu?, “pliicitate” (a ceea ce, în chip originar, se pliază). O.K., se pliază, răcni cel dintâi, dar nu se îndoaie! Şi-i fripse un cap în gură colegului. Fata îşi terminase demonstraţia şi bea o răcoritoare necarbogazoasă. Părea foarte bună. Frigul, însă, m-a determinat să renunţ la urmărirea finalului, aşa că am pornit camionul.