Un parcurs platonic şi erotic prin literatura română. O temă şcolară cu nebănuite plăceri. Conferinţă săptămîna viitoare la Fundaţia Calea Victoriei.
Un plăcut fragment, de neuitat:
“Râdeţi, domnilor, pentru că nu aveţi cercarea mea. Treizeci şi doi ani am — tăgăduia opt — şi mi se pare că am avut vreme să cunosc o mare parte din diplomaţia cochetăriei. Talentele sunt bune, dar eu sunt de e idee — care însă poate fi greşită — că o femeie măritată n-ar trebui să fie prea artistă. A mea iubeşte frumuseţele naturei nu ale meşteşugului. Romanţuri nu ceteşte. I-am făcut o mică bibliotecă de cărţi moraliceşti. Toată dragostea ei sunt eu; toată mulţămirea, florile, în toată dimineaţa, după ce caută trebile gospodăriei, iasă în galeria de lângă ietacul său, unde privindu-şi florile, ceteşte pe Emile a lui Rousseau. Dumneavoastră aţi făcut nişte frumoase portreturi despre soţiile dv., dar — să nu bănuiţi — îmi par cam măgulite. Eu nu spui, eu arăt şi voi să vă încredinţez prin însăşi vederea. Veniţi după mine; Agapiţa nu ştie că sunt acasă. Veniţi!
Toţi bărbaţii s-au grăbit a urma pe postelnicul Zimbolici, nerăbdători de a vedea şi a judeca fericirea lui.
În vârful degetelor, cătinel, ţiindu-şi răsuflul, au trecut prin un şir de odăi, toate întunecate, pană ce au ajuns ia o uşă cu geamuri, preste care era o subţire perdea. Gazda zâmbind o rădică, dându-se cu politeţă în laturi ca să lasă pe oaspeţi să privească, încât toţi au putut vedea pe tânăra nevasta, într-un larg capot alb, cu părul lăsat pe spate, lăsată pe o sofa, cu capul răzămat pe umărul unui frumos tânăr ce o ţinea strâns îmbrăţoşată… Buzele lor se atingeau.
Gingaşa postelniceasă! sărmana femeie! ea se afla în-tr-unul din aceste momente rari în cursul scurtei noastre vieţi, când te simţi învins de plăcere, înimicit de desfătare, când visezi treaz, când fericirea amorţeşte oricare alte simţiri ale noastre, Deslipind prin un suspin buzele sale de ale tânărului amorez, înturnă ochii şi zări acele patru capete spăriate, acei opt ochi holbaţi ce o priveau. ţipetul ei îngrozi amorul. Tânărul se sculă, sări în grădină şi se făcu nevăzut.
Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care păn-atunci sta încremenită mâna lui. Se uită la oaspeţii săi şi oaspeţii săi la dânsul: vru să le zâmbească, dar simţi că se strâmbă. îi petrecu până la scară, unde se despărţiră fără să-şi zică un cuvânt făr-a se mai uita unul la altul. Toţi alergară pe acasă cu părul zburlit, cu grija în suflet, cu groaza în inimă, gândind la scena ce văzuseră şi temându-se să nu găsească asemene privelişti pe acasă-le.
Spun că coconul Andronache s-a închis în cabinetul său, unde după ce mult trăsni, plesni, blăstemând gândul ce-l lovise să se însoare ca să-şi pearză liniştea, în desperarea sa apucă un pistol, îl încarcă şi apoi se puse pe gânduri, privind unealta ucigaşă; în sfârşit slobozi — un bohot de râs azvârlind arma şi zicând:
— Au mai păţit-o şi alţii !”
din Negruzzi.
