Rar se întâmplă să am treabă ziua în oraş. Atunci, descopăr alte locuri decât acelea care s-au obişnuit cu mine. Problema nu este lumina. Trecătorii sunt. Puţinătatea lor nu dezvăluie doar pavajul ori vitrinele, ci chiar şi susul clădirilor.
Asta s-a petrecut şi miercuri. Avusesem un drum la Ministerul Justiţiei, apoi tăiasem către gârlă printre cioburile de istorie ascunse de vremea construcţiilor imense. Am trecut pasarela până să ajung la Piaţa Naţiunilor Unite, am urcat pe Ilfov, am cotit spre C.E.C., am traversat Calea Victoriei mai la stânga şi am intrat pe Lipscani. După o dreaptă înaintea Hanului cu Tei, am văzut casa cu etaj gata să cadă.
Avea tencuiala scorojită şi ferestrele goale. Comparaţia (mea culpa) sună prăfuit, însă cele din urmă arătau ca orbitele într-o hârcă. Ansamblul era o cicatrice pe corpul străduţei. O cicatrice pe cale de a se reinfecta. Jos, lângă uşă, rămăseseră câteva linii de vopsea din numele unei firme. Indescifrabile. Ghiceam înăuntru mormane de moloz, cuverturi şi pisici. Două cartoane, aşezate ca paravan, decupau un mic spaţiu pătrat mai încolo. Am sesizat un picior. O clipă mai târziu, burlanul s-a rupt. Am alergat şi am înlăturat cartoanele. Un bărbat mă fixa de pe caldarâm. “Totul se prăbuşeşte”, am răcnit. Zâmbea cu buzele strânse şi ochii apoşi. O fereastră s-a desprins, pulverizându-se de trotuar. “Coşmelia se năruie!”, am insistat. Din gura omului s-au prelins doi dinţi cu puţin sânge. Părea fericit. Mi-a zis că era (cine?…) o personalitate marcantă, o femeie serioasă, mamă de familie. Zidul se fisura încet. În scârboasele tuleie apărură garoafe lichide. – Nu m-a crezut, nepoate!, nu m-a crezut niciodată!, gâlgâi vesel. “Mi-am părăsit nimicul pentru ea”. Pufni zgomotos într-o hemoragie violentă: “Eram contabil. Ştii matale ce însemna contabil în timpurile acelea?”. Un perete s-a înclinat: mai aveam 10 ori 15 secunde. “Am numărat banii, apoi anii”, horcăi. Să-l fi ridicat – era o crimă; acoperişul a bubuit. O parte mare din streaşină se balansa deasupra. “Nu mai contează, nu?”, l-am întrebat. El încerca să adauge o vorbă, însă aerul nu mai afla cale să-i nimerească plămânii. Surâdea în continuare. A dus mâna la gât; sub cele câteva cămăşi împuţite, avea o figurină din Pif. Un scrâşnet anunţă finalul. I se umflase capul, vomita sânge în valuri. Am apucat să-i decriptez un soi de gâfâială: “O iubeam şi nu m-a crezut…”. Pocnetul i-a retezat vocea. M-am dat un pas înapoi, admirând neînsemnatul monument care venea grămadă peste nebun.
Habar n-am dacă a fost cineva să observe căderea. Zece minute mai târziu, luam un autobuz către casă.
