Domnul căpitan Istrate lucra cât e ziua de lungă, la tot felul de schițe, ba și machete care mai de care mai trăznite.
Anii trecând tot mai grăbit, d-l fost căpitan Istrate se trezi că nu mai are pentru cine schița tot felul de echipamente mai speciale cu care își încântase colegii și cunoscuții, plecați acum și ei, luați de sorocul imprescriptibil în dimensiunea încă opacă a celeilalte realități – realitatea înfășurată…
Tot gândidu-se, atât la cele pământești cât și la cei plecați, îl chinuia în fiecare zi o mare întrebare: ce fac talentații lui camarazi de arme, de institut și de universitate militară, acolo unde sunt plecați, își irosesc cunoștințele tehnice acumulate aici sau au posibilitatea să-și continue munca într-un mediu mai permisiv?
Întrebarea nu a rămas fără răspuns și într-o bună zi a aflat direct de la sursă ce se întâmplă cu vechii lui tovarăși; erau într-o sală destul de mare în care în față se afla pe o planșă un tun de pe tanc, complect, fiecare asnamblu fiind la locul lui, numai că cel care lucra la el, îl desprindea ușor de pe planșetă, în încărca ba și trăgea cu el din diverse poziții.
Toți erau fericiți și nu era nici o deosebire între ei, cei din altă dimensiune și el, cel rămas încă aici și doar în vizită nocturnă intrând pe poarta unui vis acolo, în viitor – în trecut, undeva unde bucuria de a creia nu ți-o lua nimeni și toți se bucurau ca niște copii pentru ceea ce realizau…
Trezirea, la ora matinală a întrerupt periplul d-lui căpitan Istrate, și-a amintit că are aproape trei sferturi de veac în spate și a oftat cu părere de rău: – «măi să fie, poate îmi țin și mie loc acolo undeva lângă ei»; de atunci era mereu bucuros și când cineva a spus că 2012 e ultimul an de pe Terra, s-a bucurat enorm și la sărutat.
Horia Petru Vertan
