Una dintre cele mai frumoase privelişti urbane din Bucureşti
Unii îi spun diminutiv Românica. Nu cred că din dragoste. Mai curând din dispreţ.
Alţii o blestemă ca pe o mamă vitregă. Nu cred că au dreptate. Poate că tocmai ei o tratează cu vitregie.
Cei mai mulţi nici nu se gândesc la ea.
O consideră doar o entitate care, obligatoriu, ar trebui să le dea de mâncare (de preferinţă gratis), să le ofere un loc curat şi sănătos în care să trăiască (şi de preferinţă să le cureţe mizeria şi să repare automat rezultatele vandalismului lor), să le aducă eventual câştiguri (de preferinţă cu cât mai puţin efort).
Prea puţini fac ceva pentru ea.
Şi cel mai bine se vede asta pe străzile dragului nostru Bucureşti, Capitala ţării. Vitrina ţării. Oglinda noastră.
Intrarea grădinii de vară a cinematografului Capitol (arh. prof. Nicolae Nenciulescu, 1922). Frumoasa construcţie de stil clasicizant e lăsată în paragină, aşteptând o nesperată restaurare. Prin 2006 se propunea demolarea ei.
Pe Brezoianu, în plină zi, ard toate becurile felinarelor stradale
Aud mereu că suntem un popor sărac. Mai curând cred că suntem un popor al risipei.
Friză Art Nouveau, motive vegetale de ceramică glazurată. La Paris, clădirea împodobită cu această mică bijuterie ar fi atent restaurată şi pusă în valoare, spre admiraţia turiştilor. În Bucureşti, lăsată de izbelişte, friza se descompune văzând cu ochii.
Comori dispreţuite, frumuseţi batjocorite, locuri prin care parcă au trecut sălbaticii, mizerie şi ruină la tot pasul.
Ce nevoie au Bucureştii de muzee pitoreşti? Şi ce nevoie are oraşul de turişti? Muzeul dedicat pictorului Gh. Tattarescu (1818-1894) este una dintre cele mai vechi case din centrul Bucureştilor. Ridicată înainte de 1815/18, a fost refăcută între 1855-1858 – ultimul an este înscris într-un ecuson surmontat de o acvilă zburând spre dreapta. Pictorul a cumpărat locul cu casa de la colonelul Alecu Popescu, în 25 mai 1855. Între 1855-58, Gh. Tattarescu transformă şi extinde vechea casă, păstrând pivniţele. Stilul clădirii este neoclasic cu elemente neogotice. Casa a fost restaurată între 1987-1993. Închis de multă vreme, muzeul este pustiu. Printre gratii se vede, prin arcada gangului de intrare, o parte din frumosul geamlâc din curtea interioară. De după gratii, un câine priveşte trist trecătorii, poate cu speranţa unei bucăţele de salam…
Şi, tot la tot pasul, mărturiile egoismului nostru, ale nepăsării, lăcomiei, avariţiei şi nesimţirii noastre.
Ca să înţelegi pe deplin asta, e suficient să te plimbi o sută de metri prin centru.
Pe clădirea hotelului Royal Palace e arborată cu mândrie monograma HRP. Hotelul, într-o totală delăsare, e o emblemă a lipsei de interes a edililor oraşului, care lasă superba clădire semnată de arhitectul Ernest Doneaud să se ruineze pe zi ce trece. Cu geamurile sparte, cu acoperişul deteriorat, hotelul e la voia intemperiilor. Faptul că aceasta se întâmplă în plin centru nu deranjează pe nimeni.
Încadrându-se în stilul Art Déco, clădirea hotelului Royal Palace este rezultatul remanierii radicale a unei construcţii datând din 1880-85. Aici a funcţionat, după 1892, Şcoala Societăţii Arhitecţilor Români. A fost demarată restaurarea clădirii, dar lucrările au fost oprite în anul 2009.
Doamne, cum ne mai batem joc de tot ce avem! Cum risipim, de la bogăţia clădirilor istorice, la mâncarea zvârlită pe stradă, la ambalajele de sticlă energofagă aruncate la gunoi, la hârtie, la electricitate, la orice! Cui îi pasă?
La mulţi ani, România! La mulţi ani poporului tău, poporului nostru! Fac această urare cu speranţă şi cu teamă.
Speranţa ca noi toţi să reuşim să înţelegem că bogăţia spirituală şi şansele de dăinuire ale unui popor se acumulează în milenii şi se pot spulbera în decenii.
Şi cu teama că boala e prea avansată… şi nu vom reuşi.
