Cînd Nokia s-a retras de la Cluj, am sărit cu toţii în sus: ne lasă pe drumuri 3000 de oameni! Cum e posibil ca nimeni să nu fi putut face nimic pentru a evita grozăvia asta?
Numai că, discret, departe de nasul iscoditor (prin sacoşe) al reporterilor economici, adevăratele grozăvii sînt româneşti, neaoşe, tradiţionale.
Cum se poate altfel numi falimentul Mic.ro? Acolo unde, din cîte ştiu eu, lucrează-n total vreo 5000 de oameni?
Citiţi pe forumul meu; ştirile vin apocaliptic. Se închide Oradea; Craiova e decimată; Brăila şi Galaţiul la fel; Piteştiul pregăteşte lacătele. În Bucureşti, magazinele mobile – dubele – rămîn în garaj.
Angajaţii sînt puşi să iscălească în josul hîrtiilor pe care scrie demisie; marfa rămasă prin magazinele închise e cărată cu cîrca la magazinele care vor mai rezista încă vreo lună-două.
Acesta e tabloul falimentului românesc.
Da – pot să mă gîndesc că Mic.ro a fost gîndit să nu meargă. Deşi toate deciziile luate în primul an sugerau contrariul: extinderea elegantă, cumpărarea miniMAX, construirea depozitelor şi punerea la punct a distribuţiei. Acuma, cînd regele este gol, vedem cît de greu e să începi o afacere bună – şi s-o susţii; şi vedem că, atunci cînd treaba nu mai merge, diferenţa o face felul în care ieşi din afacerea aia; felul în care o închizi.
Şi Mic.ro se închide urît. Şi oamenii n-o să uite asta.
