… toamna asta s-a întîmplat să merg îngrozitor de mult prin Bucureşti; mai mult decît în mod normal şi mai mult decît ar trebui cineva s-o facă. Aş fi vrut să-mi iau o zi de răgaz şi să mă plimb, să revăd locuri frumoase şi să mă bucur de vreun cartier liniştit – da’ nu s-a putut. Am ajuns pe la toate periferiile şi am învăţat fel de fel de scurtături şi de drumuri care te scot undeva; am ocolit măiastru ambuteiaje şi am gonit din ce în ce mai repede dintr-un loc în altul.
Bucureştiul e otova. Chit că te afli pe undeva prin dosul Gării Progresu sau prin prelungirea Ghencea – e acelaşi praf sau noroi; e acelaşi om, acelaşi gunoi, acelaşi sistem; din nici o parte nu vine nici o veste bună, prieteni.
M-am mai aflat – tot în toamna asta – şi pe lîngă oraş. Am trecut din nou prin orăşelul meu favorit – prin Otopeni; îmi place tot mai mult aerul de suburbie scumpă al locului – şi cel mai mult mi-a plăcut un afiş mare pe care scria: Otopeni – e timp pentru toate; frumos, să ştiţi.
Mie-mi plac împrejurimile Bucureştiului. Îmi place cîmpia şi-mi place cum, la nici cinci kilometri de haos şi larmă, te poţi găsi – încă – singur pe cîmp. Să fi avut timp (ehe!) v-aş fi făcut nişte poze cu asfinţituri de soare de la margine de Bucureşti; în schimb, tot ce-am reuşit a fost să mă opresc pe un drum lăturalnic, plin de gunoaie, şi să văd, acu’ ceva vreme, răsăritul:
… bun şi ăsta, ce să-i faci?
Deci m-am fîţîit şi pe lîngă oraş; am văzut cu bucurie că s-au asfaltat tot mai multe drumuri de legătură şi că se circulă tot mai bine între localităţile ilfovene; exceptînd situaţia ciudată cînd, după ce mergi cale de vreo două-trei sate, şi treci de o pădurice, de un lac, mai treci de un sat, de încă o pădurice – şi brusc, drumul asfaltat se termină; continuă el puţin mai încolo – din satul următor, peste doi kilometri.
… Mergînd eu şi tot mergînd prin-prejur de Bucureşti, am văzut o chestie; fiţi atenţi. De ce naiba nici un sătuc, nici o comună nu are un drum drept? Zice-ţi-mi şi mie! Mergi drept, oblu, rectiliniu între două localităţi; şi cum dai să intri în satul următor – hop şi-o curbă! Dacă e un sat mai mare-aşa, are cel puţin două curbe la 90 de grade; cu fel de fel de oameni care acolo şed pe marginea drumului şi-ţi sar în faţă.
Chiar sînt serios cînd întreb asta: de ce un sat de cîmpie – care oricum e format din strada mare şi din cîteva străduţe perpendiculare – nu s-a născut de-a lungul unui drum drept? S-o fi format în preajma cine ştie cărei răscruci de pe vremea lui Papură-Vodă? E tare interesant; poate oi găsi vreun antropolog-ceva să mă lumineze.
