Revin, cum am promis, la însemnările ce-l privesc pe remarcabilul fotograf din prima jumătate a secolului trecut. Parcurgându-le, nu mică mi-a fost mirarea să constat că s-a născut la Craiova, în anul 1900. De ce m-am mirat din calea-afară? O legendă spune că evreii nu se pot înţelege cu oltenii din pricina similitudinilor de caracter şi mentalitate. O altă legendă invocă talentul comercial deosebit care i-ar apropia dar şi despărţi pe olteni de evrei. Voind să-mi liniştesc curiozitatea ştiinţifică, am apelat la Anuarul României pe 1900, o lucrare departe de a fi exhaustivă. Am găsit în Craiova nu un Bauch, ci mai mulţi, nu câţiva evrei, ci foarte mulţi. Până la 1907 nu-i deranjase nimeni, nici măcar legendele amintite. Răscoala şi furia necontrolată a „egalilor” în opinci i-a speriat binişor. Unul câte unul a început să părăsească străvechea cetate a Băniei, fie în căutarea liniştii, fie după un vad mai profitabil. Aurel Bauch a ajuns prin 1920 la Paris; nu ştiu pe banii cui şi în ce împrejurări, remarc, totuşi, că după primul război, când mulţi evrei şi români au fost acuzaţi de colaboraţionism sub ocupaţia Puterilor Centrale, a se vedea „cazul Arghezi”. În Oraşul Luminii – masonice? – tânărul craiovean va fi întâlnit şi vreo duzină de olteni – Coandă, Brâncuşi etc. – dar, în mod firesc, s-a apropiat mai mult de coreligionari, unii valoroşi, precum Tristan Tzara. Cum Man Ray era în vogă, se pare că i-a stat prin preajmă suficient de mult încât să deprindă arta fotografiei. A şi pozat când a fost cazul vreunui sculptor care, ca şi el, descoperise, după milenii de oprelişti religioase, că se poate exprima figurativ şi artistic, că era mai capabil decât majoritatea goimilor să scoată din lemn sau piatră „te miri ce” chip cioplit. Când spun „te miri ce” nu o fac în sens peiorativ, ci mă refer chiar la „Avangardă”, care a fost un compromis între canonul restrictiv religios şi dorinţa de exprimare artistică a tinerilor evrei, care nu au fost atât de revoluţionari cum se crede. Având la dispoziţie câteva date sumare, nu doresc să insist asupra acestei perioade, însă pot să afirm că ea l-a transformat în sens cultural şi intelectual, că i-a lustruit gustul şi a deschis imaginaţiei sale orizonturi altfel niciodată bănuite pe malurile Jiului. Cu acest bagaj presupus a descins în Bucureşti, unde, prin 1933-1934, a încropit un atelier de fotografiere pe strada Popa Rusu numărul 7. În colecţiile Academiei am găsit puţine fotografii provenind din acest atelier, dar calitatea lor artistică nu-mi inspiră curajul de a le publica; sunt extrem de cuminţi, de banale, dau senzaţia că fotograful se teme să nu supere cumva comanditarul. Unde-i Man Ray plămăditorul de fantasme fotografice, maestrul clamat în notele mele? La mii de ani lumină. Nu-i simt nici pe Nicolae Ionescu ori pe Iosif Berman, contemporanii lui Bauch. Cumintele fotograf s-a mulţumit, poate, cu prietenia lor. A fotografiat pe stradă doar atunci când nu trece nimeni, nici măcar vreo vrabie şi trebuie să fi aşteptat îndelung … Efectul este, totuşi, interesant, autorul lor reuşind să imortalizeze plictisul, singurătatea unei clădiri, germenul furtunii în sclipirea nefirească a soarelui etc. Ce mai, a reuşit să prefacă Bucureştii într-un târg unde nu se întâmplă nimic! Dacă mă gândesc bine, nu-i la îndemâna oricui asemenea performanţe. Cred că se poate vorbi chiar de o „manieră Bauch”. Pentru a fi corect trebuie să adaug că am văzut fotografii cu ştampila Atelierului Bauch deosebite, marcate de o îndrăzneală căutată şi rezonabilă, toate emanând o linişte cu neputinţă de exprimat în cuvinte. Nu-i cunosc cultura, însă creaţia sa mă îndeamnă să cred că i-a citit şi asimilat pe clasici, de la ei împrumutând probabil liniştea olimpiană prezentă în toată opera sa, indiferent de calitatea fotografiilor ce o compun. Am aflat într-un număr din „Universul” că prin 1940 deţinea un atelier cu firma „Studio 43” pe Calea Victoriei. Îl vându-se pe cel de pe strada Popa Rusu? Rămâne de văzut. Nu a păţit nimic în cele trei luni de guvernare simistă şi nici sub cea antonesciană, care a fost un zid protector contra oricărei ingerinţe naziste. Apoi, ca majoritatea evreilor, cu excepţia celor milionari şi sionişti, va fi zis şi el: Trăiască Partidul. Probabil că nu s-a omorât cu firea: l-am căutat zadarnic printre beneficiarii noului regim. L-am găsit tot fotograf, deşi până în 1951 coreligionarii – care luptau din răsputeri să descreştineze populaţia românească în numele ateismului bolşevic – mişunau ca nişte furnici prin toate cotloanele administrative. A stat deoparte, ca un om cuminte şi înţelept, care detesta deopotrivă antisemitismul şi antiromânismul. A căutat, prin 1955 şi 1956, să facă parte din Asociaţia Artiştilor Fotografi. Era pe liste, însă nu ştiu în ce postură, fiindcă nu concepea să renunţe la titlul de „artist fotograf profesionist”, atitudine jignitoare în acea epocă de exaltare a amatorismului, când indivizi fără bacalaureat îşi lătrau inepţiile în amfiteatrele Universităţilor de la înălţimea catedrei. Aurel Bauch nu s-a coborât la nivelul lor „academic”, mulţumindu-se cu poziţia umilă a omului integru. I-a suportat pe aceşti parveniţi cu detaşarea pe care o simţim răsfoind minunatul album prefaţat de Tudor Arghezi, care ieşise de puţini ani din statutul de paria. Doi oameni care nu dădeau doi bani pe bolşevism se întâlneau, ori se reîntâlneau, într-o carte. Aş spune frumos, este, însă, impresionant. Dacă Arghezi avea de partea sa faima internaţională şi aprecierea protecţionistă a lui Dej, pe el, evreul Bauch, cine să-l protejeze în această lume a evreilor parveniţi şi falşi? Şedinţele Asociaţiei Fografilor erau goale de conţinut. O expoziţie din 1959 a avut, totuşi, succes, dar tematica şi restricţiile, asemănătoare cu acelea religioase de care crezuse că scăpase, nu rezonau cu spiritul său. Care este, în definitiv, diferenţa dintre omul nou sovietic şi cel nazist? Şi-a pus în gând să evadeze din lagărul roşu. În 1961 a reuşit, nu ştiu cum, să ajungă la Paris. Din nefericire nu s-a bucurat prea mult de libertate, decedând în 1964 în urma unui accident. Să fi fost un accident?