In toate societatile civilizate statul este un comanditar important in arhitectura si prin intermediul sau, noi beneficiem de aceasta arhitectura. Altfel spus, pe langa faptul ca statul are rolul de a reglementa modul in care se construieste si avizeaza orice lucrare, statul este si beneficiar. Statul isi alege arhitecti si birouri de proiectare pentru a “pune pe strada” diferite constructii.
Intr-o lume normala statul poate impune trend-ul arhitectural, prin reglementari, dar mai ales in perioada moderna, prin atitudine si investitii. Explozia arhitecturala din Orient si mai ales din China se datoreaza in primul rand statului, oricare ar fi forma sa adoptata in respectivele zone ale globului. In cazul lor, dar si prin zone mai vestice, statul investeste bani masiv in produsul de arhitectura. Investitia se bazeaza in special pe incurajarea unei arhitecturi de calitate, rezultata de cele mai multe ori in urma unui concurs.
Revenind in Bucuresti trebuie sa ne intrebam ce produs arhitectural promoveaza administratia romanesca? Trebuie scos din discutie elementul financiar, caci acesta este singurul unde cifrele sunt ametitoare. Deci statul are bani pentru constructii, dar produsul arhitectural rezultat din aceste investitii este atat de slab incat nu ar merita nici macar pus pe hartie. Cum poate statul sa vina cu astfel de cladiri si apoi sa impuna o reglementare care sa creasca nivelul arhitecturii romanesti?
Exemplele pe care le da statul nu sunt decat elemente kitsch. Administratia, la orice nivel, incepand de la primarii si terminand cu guvernul ofera doar cladiri care nu au decat un singur atribut: sunt noi. Daca am analiza fiecare cladire in parte vom constata ca arhitectii care au realizat proiectele respective au reusit sa faca o ciorba. O ciorba in care au adaugat tot ce le-a trecut prin cap si probabil nu au avut niciodata ocazia sa puna in practica pana atunci. Arhitectura moderna nu are nici o legatura cu aceste cladiri.
In astfel de cladiri se vede frustrarea unor arhitecti, probabil frustrare acumulata pe o lunga perioada de timp in care au proiectat doar blocuri tip, au tras la xerox proiectele altora si nu au reusit niciodata sa arate ca sunt niste genii niciodata descoperite. In momentul in care reusesc sa prinda un astfel de contract, au impresia ca trebuie sa puna in cladirea aceea tot ce nu au reusit sa faca pana atunci. Sunt cladiri care arata mult mai prost decat proiectele de scoala sau mai degraba cele de la pregatirea dinaintea intrarii in facultatea de arhitectura.
Bucuresti are ghinion din acest punct de vedere. Este capitala si asta inseamna o concentrare mare de institutii ale statului. In fiecare director de institutie mocneste menirea stramoseasca de ctitor. Arhitectura comandata de acestia este pe masura cunostintelor proiectantilor, alesi fara un concurs. Un concurs de arhitectura deschis si corect ar putea insemna si reimprospatarea imaginii arhitectilor romani. Nu imediat, in timp, dar concurenta deschisa ar insemna ca am putea scapa de acesti cetateni care au un singur exemplu dupa care se ghideaza, casa cea mai mare din Romania.
