Domnul profesor Vârtos P. a traversat piața Romană încet și concentrat, mai ales asupra clădirilor ce mai păstrau ceva amprente ale istoriei, mai vechi sau mai noi. La casa din piață, cu numărul 7, a salutat pe vechii săi prieteni de la etaj, care părăsiseră aceste tărâmuri luîndu-și case de veci într-un cimitir parohial. La parter i se păru că-l zărește pe vestitul medic N. cu pacienții săi zilnici.
Așa, mergând agale, văzu la un geam din Academia Comercială, figuri cunoscute, pe tinerii de-acum 100 de ani, Bucur N, Vijoli S, etc.
Trecu preocupat mai departe pe Căderea Bastiliei, traversă un bulevard și ajunse la o căsuță veche, destul de cochetă peste drum de fosta Casă Verde temută de mulți în anul 1940, în care se petrecuseră multe lucruri știute și mai puțin știute. Fiind acum toamnă, dimineața era cețoasă și parcă o pâclă năclăită, verde-argintie, se ițea pe marea clădire. Domnul V.P. chiar în momentul când voia să intre în curtea casei, unde un amic îi dăruise în lucru pentru a-i întregi pensia, se auzi strigat de peste drum: «vino nepoate să-ți spun ceva… știi mareșalul A., după ce s-a despărțit de noi a dat ordin să fim împușcați, fără judecată și dacă se poate pe la spate, să nu se știe nimic»…
Profesorul, care se apropiase văzu mai de aproape un omuleț slăbuț, sau poate o fantomă… care-i spunea: «pe mine m-au împușcat pe front, pe cel de răsărit, chiar la început, eram ofițer… ca mine au pățit-o mulți… asta am aflat-o mai târziu când și alți camarazi au venit în acest univers paralel»… Deodată ceața a dispărut și odată cu ea și omulețul de care se pare că profesorul V.P. era legat prin rudenie…
După ce intră în curtea casei, își luă servicul în primire și încet, bătrânește, adică cu meticulozitate, începu să măture frunzele care transformate de toamnă, deveniseră răvașe care își așteptau cititorii…
Horia Petru Vertan
