Spitalul de copii e un loc îngrozitor.
Dar – ştiţi – minunile se nu se fac doar în locuri cu parfum, flori de trandafir şi muzică de vioară. Minuni se fac şi în cele mai groaznice locuri.
Spitalul de copii e o altă lume.
E plin de oameni amărîţi, care nu mai ştiu ce să facă. Care – unii – de-abia ştiu să scrie şi să citească, dar au fost nevoiţi să înveţe cuvinte complicate, de boli, de proceduri, de tratamente. E plin de oameni care mai au încredere în doctor.
Doctorii nu sînt sfinţi. Unii cer, alţii aşteaptă, restul acceptă – şi cîţiva nu primesc. Da – de bani e vorba.
Doctorii de copii sînt mai discreţi şi au maşini mai amărîte decît doctorii care au adus copiii ăia pe lume. Căutaţi pe net un ginecolog bun, şi veţi vedea o mie de rezultate, pagini întregi de forumuri. Căutaţi pe net un chirurg bun de copii, vă invit; şi Google vă dă înapoi o paginuţă amărîtă. Şi-i vorba de chirurgi care operează copii 10 ore pe zi.
Asta se întîmplă la spitalul de copii.
… copiii ţipă şi plîng şi toţi vor la mami a lor în braţe sau stau şi înghit durerea cu un soi de demnitate pe care numai ei o au. Copiii încearcă să înţeleagă boala şi durerea după un mecanism al lor, pe care noi numai ne putem face că-l pricepem. Copiii se cuibăresc la mami a lor în braţe cu mişcări pe care le-au mai făcut doar pe vremea cînd încă erau la mami a lor în burtă.
