Celebrul fatalism oriental în varianta sa dâmboviţeană, o filosofie de viaţă întemeiată pe un ansamblu coerent de calităţi şi defecte, creează un exemplar uman simpatic şi respingător totodată, peren şi fragil, profund şi superficial, pe scurt – un paradox viu.
Mi‑e drag omul ăsta paradoxal. Şi îl detest.
Bucureşteanul în care fatalismul dâmboviţean se exprimă pe deplin, nestăvilit, e un om vesel, tolerant, acomodant. De obicei, ochii lui isteţi observă şi cântăresc totul, fără ca rezultatul evaluării să‑i clintească zâmbetul.
Dacă se întâmplă ca vreunul dintre semenii lui să săvârşească vreo neghiobie‑nedreptate‑hoţie, fie ea şi cu consecinţe directe şi dezastruoase asupra bunei stări a însuşi fatalistului, victima are o reacţie unică. Acolo unde, de exemplu, un rus ar răspunde cu înjurătura, un neamţ cu o sticlă în cap, un sicilian cu cuţitul, un franţuz cu provocarea la duel, un american cu glonţul, dâmboviţeanul reacţionează cu un râs blazat şi, deseori, cu exclamaţia moştenită de la marele său exeget: „Al dracului nenea Mitică!”
Pentru că, în felul lui schizoid, îi admiră sincer pe hoţomanii care au curajul să‑l jecmănească, pe nemernicii care au puterea să‑l împileze, pe prostănacii care nu se sinchisesc de bună cuviinţă şi ruşine. Îi admiră şi îi dispreţuieşte cu egală sinceritate. Numai că admiraţia şi‑o manifestă, iar dispreţul îl păstrează pentru sine.
Şi cel mai mult se admiră şi se dispreţuieşte pe el.
Ceea ce îi răpeşte capacitatea de a ierta. Nu (se) iartă, ci (îşi) trece cu vederea, nu îndreaptă lucrurile, ci râde de ele – şi mai întâi de el însuşi, nu combate nedreptatea, ci o ignoră, convieţuieşte cu ea, o acceptă.
Duplicitatea tradiţional cultivată îi corupe în mod subtil sufletul, îi falsifică opinia despre sine şi despre ceilalţi, întăreşte pesimismul resemnat care alcătuieşte miezul dur al fiinţei lui. Şi e un motiv de secretă însingurare, ascunsă sub aparenţa senină a nepăsării gregare.
Dar, din acelaşi motiv, e un supravieţuitor. Acolo unde oricine altcineva ar lupta până la moarte, el găseşte soluţia întortocheată şi strâmbă, singura care‑l poate menţine în viaţă. Soluţia celui slab, dar invincibil.
Înţeleg cu mâhnire acest lucru. Şi supărarea îmi dispare. Trebuie să recunosc. De multe ori, când ni se părea că necazurile ne împresoară din toate părţile, fatalismul dâmboviţean ne‑a ajutat să trecem peste ele.