De ce actuala Piaţǎ a Naţiunilor Unite s-a numit timp de câteva decenii Piaţa Senatului? A fost vreodatǎ aici Senatul României ? Nicidecum. Este vorba doar de un proiect niciodatǎ dus pânǎ la capǎt.
Coborâre în timp. La 1711, marele spǎtar Toma Cantacuzino îl trǎda pe Constantin Vodǎ Brâncoveanu în lupta de la Stǎnileşti, trecând la ruşi. Înalta Poartǎ l-a considerat pe domnitor solidar cu fapta marelui spǎtar, chiar în vremea când Brâncoveanu ducea o politicǎ externǎ foarte „lunecoasǎ”. Acesta va fi începutul sfârşitului marelui domn, în ciuda pungilor de galbeni care curgeau mai departe spre Constantinopol
Pentru trǎdarea sa, Brâncoveanu îi confiscǎ lui Toma averile, între ele şi frumosul palat ridicat de el în 1708 lângǎ Dâmboviţa, şi îl dǎruieşte fiilor sǎi: o vreme se va numi „palatul coconilor”.
Podul Mogoşoaiei, pe care domnitorul îl croise chiar prin curţile Cantacuzinilor, lega acum direct casele sale de pe Dâmboviţa cu palatul de la Mogoşoaia. Dupǎ execuţia lui Brâncoveanu şi a fiilor sǎi la Constantinopol, Palatul Cantacuzino-Brancoveanu ajunge în proprietatea spǎtarului Iordache Creţulescu, ginerele fostului domnitor, apoi al Ghiculeştilor, apoi din nou al Brâncovenilor.
De-a lungul timpului, Palatul Cantacuzino-Brâncoveanu a fost reparat şi modificat de mai multe ori. Dupǎ rectificarea cursului Dâmboviţei din anii 1880, bucla uriaşǎ a apei a dispǎrut, iar palatul, împreuna cu Mǎnǎstirea Sf. Spiridon Vechi, au ajuns pe malul drept al râului. Dupǎ 1888, în clǎdire a funcţionat Institutul Bacteriologic al doctorului Victor Babes (Institutul Antirabic).
Ultimul proprietar al palatului a fost prinţul George Valentin Bibescu, care a refuzat sǎ-l repare. În 1912, clǎdirea în stare de ruinǎ a devenit proprietatea statului şi a fost demolatǎ.
Aici urma sǎ se ridice Palatul Senatului României.
S-a organizat un concurs de proiecte pentru acest edificiu public şi a câştigat cel al arhitecţilor D.Maimarolu şi E.Doneaud (aceiaşi care, în acei ani întocmeau şi proiectul pentru Palatul Cercului Militar).
În 1912, s-au turnat fundaţiile, dar lucrǎrile s-au oprit din lipsa fondurilor.
A început Primul Rǎzboi Mondial. Apoi, lucrǎrile la Senat sunt reluate, este ridicat şi parterul, dar apar alte prioritǎţi şi bani pentru continuarea construcţiei nu mai sunt.
Aşa încat, Senatul şi-a desfǎşurat şedinţele într-un local din Bd. Elisabeta, azi la nr.45, aşezat pe colţul cu strada Anghel Saligny
Într-o imagine aerianǎ din anii ‘20, se vede structura poligonalǎ a fundaţiei viitorului Senat, alǎturi de Tribunal şi de Palatul Justiţiei
La începutul anilor ’30 lucrǎrile fuseserǎ sistate, viitorul palat devenise refugiu al hoţilor şi vagabonzilor, dar în 1938 „temelia cea mare a Senatului” a fost salubrizatǎ şi aici s-a deschis o expoziţie de carte. Apoi la “Senat” a fost amenajat Cinematograful Gioconda. La sfârşitul anilor ’50, chiar pe vechile fundaţii ale Senatului, s-a construit blocul turn care a pǎstrat numele “Gioconda”.
Coloanele exterioare ale blocului amintesc de construcţia iniţialǎ; se recunosc traveele “Senatului”.
Amintirea unui duel încheiat tragic.
Trecǎtorii prin Piaţa Naţiunilor Unite (care, de-a lungul timpului, s-a numit Piaţa Senatului, Piaţa Operetei, Piaţa Splaiului) pot vedea, in faţa blocului-turn Gioconda, un monument: este Fântâna Lahovary, un bust aşezat pe un soclu înalt. Statuia ascunde povestea unei întâlniri cu spada, sfârşitǎ tragic pentru unul din combatanţi.
Amintirea unui duel încheiat tragic.
Trecǎtorii prin Piaţa Naţiunilor Unite (care, de-a lungul timpului, s-a numit Piaţa Senatului, Piaţa Operetei, Piaţa Splaiului) pot vedea, in faţa blocului-turn Gioconda, un monument: este Fântâna Lahovary, un bust aşezat pe un soclu înalt. Statuia ascunde povestea unei întâlniri cu spada, sfârşitǎ tragic pentru unul din combatanţi.
În noiembrie 1897, un curent nou, al junimiştilor lui Petre P. Carp, scinda bǎtrânul Partid Conservator al lui Lascǎr Catargiu. Doi conservatori aparţinând aristocraţiei bucureştene, George Em. Lahovary (cu studii la Paris, fost diplomat, fost deputat, dedicat gazetǎriei) şi Nicolae Filipescu (deputat, viitor primar al Capitalei, viitor ministru de rǎzboi), conduceau douǎ ziare ale partidului: “L’Independence Roumaine”, respectiv “Epoca”. În 27 noiembrie, ieşind din disciplina Partidului Conservator, Lahovary avea sǎ scrie în gazeta sa articolul “Deux politiques”, în care îl acuza pe Nicolae Filipescu de duplicitate şi îi cerea o politicǎ clarǎ.
Directorul “Epocii” cere în repetate rânduri încetarea atacurilor, şi, fire tumultoasǎ, în final considerǎ cǎ onoarea îi este lezatǎ şi îl provoacǎ pe Lahovary la duel. Amicii celor doi încearcǎ sǎ aplaneze conflictul, susţinînd cǎ nu sunt suficiente motive pentru un duel, dar “ieşirea în teren” este deja hotǎrâtǎ şi este aleasǎ spada. Filipescu şi Lahovary erau cunoscuţi ca buni spadasini. Locul ales pentru luptǎ a fost Sala de Tir si Gimnasticǎ (unde ulterior se va construi Teatrul Regina Maria, viitoarea Operetǎ, azi demolatǎ şi ea).
Ancheta desfǎşuratǎ ulterior avea sǎ arate cǎ fuseserǎ încǎlcate, începând cu alegerea locului şi terminând cu desfǎşurarea luptei, mai multe reguli din “Codul dueliştilor”.
Chiar înaintea luptei, martorii le-au propus, fǎrǎ succes, sǎ se împace. Duelul a fost scurt: la un moment dat, profitând de o dezechilibrare a adversarului, Nicu Filipescu i-a aplicat o loviturǎ nepermis de puternicǎ, care i-a atins inima. Dupǎ câteva minute, Lahovary a murit sub ochii martorilor stupefiaţi.
Chemat de urgenţǎ, doctorul Mina Minovici avea sǎ constate, şi el, decesul.
Moartea lui George Em. Lahovary avea sǎ îmbrace în doliu toatǎ aristocraţia Bucureştilor şi sǎ facǎ vâlvǎ în ziarele capitalei (în luna martie a aceluiaşi an, murise la Paris, rǎpus de o anginǎ pectoralǎ, politicianul şi diplomatul Alexandru Lahovary, fratele lui George).
Filipescu a fost judecat în ianuarie-februarie a anului urmǎtor de Tribunalul Ilfov, într-un unui proces rǎsunǎtor. Atunci, avocaţii sǎi Gheorghe Panu, Barbu Delavrancea şi Gheorghe Morţun i-au înfruntat pe cei ai victimei: Petre Grǎdişteanu, Vasile Missir, G. Danielopol. Justiţia l-a condamnat pe Filipescu la şase luni de închisoare, dar a fost graţiat de rege.
Dupǎ caţiva ani, vǎduva ziaristului, nǎscutǎ Alexandrescu-Cafegibaşa, recǎsǎtoritǎ cu un prinţ Şuţu, a ridicat în faţa Sǎlii de Tir si Gimnasticǎ o fântânǎ-monument care sǎ aminteascǎ de George Em. Lahovary şi sǎ fie un avertisment pentru cei care doresc sǎ rezolve prin duel “chestiunile de onoare”.
Dupǎ demolarea Teatrului de Operetǎ în anii ‘80, monumentul a dispǎrut o vreme, apoi a reapǎrut în pǎrculeţul din spatele blocului Gioconda. Acum câţiva ani, când a început construcţia Aşezǎmintelor Nadia Comǎneci, statuia a fost amplasatǎ pe spaţiul verde din faţa blocului.
——-
În anii ’80, acest mal al Dâmboviţei a ajuns de nerecunoscut: ambiţiile faraonice ale “conducǎtorului” au mǎturat, de la Palatul de Justiţie pânǎ spre strada Haşdeu, toate clǎdirile, inclusiv Biserica Sf. Spiridon Vechi şi Opereta. În loc, au fost puse blocuri imense, având, poate, ca model, pe cele din centrul Phenianului. Din fericire, dupǎ 1990, biserica a putut fi reconstruitǎ pe acelaşi loc.
La revedere, Piaţǎ a Senatului!
Senatul de pe Dâmboviţa n-a fost sǎ fie!
Blocurile-turn rǎmase în urmǎ, vor mai aminti ele oare, de Palatul Brâncoveanu, de Senat, de Sala de Tir şi de fosta Operetǎ?
Redactat de Razvan Marius
