… fincă pe 20 ale lunii e ceea ce numim ziua oraşului nostru, în weekend s-a ţinut masa şi dansul; prilej să vedem că sărbătorile oficiale sînt din ce în ce mai de rahat.
În fiecare an am încercat să văd părţile bune ale zilelor Bucureştiului, trecînd peste tîmpenia primăriei, peste invitaţii de toată jena, peste organizarea jalnică – m-am uitat doar la bucuria oamenilor de a merge prin oraş şi la dorinţa lor de a se distra. Pesemne că pe lucrurile astea de la urmă au contat şi autorităţile, dar nu mai e de ajuns.
Nu e de ajuns să chemi oameni în centru – trebuie să-i şi chemi pentru ceva. Anul ăsta nu era nimic de făcut: nişte concerte coclite, aceleaşi tarabe cu jafuri şi porcării, aceleaşi destinaţii tradiţionale: Herăstrău, Piaţa Constituţiei, Centrul Vechi şi zona străzii Arthur Verona. Nu contează că Bucureştiul este mult mai mult decît zonele astea – noi aici trebuie să ţinem chermezele. De Arthur Verona, mie în mod deosebit mi s-a luat – o străduţă lăturalnică plină de kitsch şi de căcăreze de porumbei.
Faceţi, naibii şi altceva! Închideţi o stradă mare, un bulevard, deschideţi mustării şi tarabe cu lucruri drăguţe şi bune, chemaţi oameni care să cînte simpatic şi să nu urle şi să se scălîmbăie, încropiţi ceva cu adevărat tradiţional, nu veşnica etichetă cu Micu’ Paris – oamenii vor şi altceva!
… dar dacă mă uit la muzeul Antipa, ştiu ce vor oamenii – şi au primit ce-au vrut.
După ani şi bani de întîrziere, muzeul cu jivine împăiate s-a deschis din nou. Bucureştenii s-a bulucitără să-l vază. A statără la coadă, în vipia amiezii – şi asta le-a făcut plăcere.
Copiii ăia ţinuţi în picioare cu orele, care făceau insolaţie, au primit o valoroasă lecţie de viaţă şi de civism de la părinţii lor.
Da! – aşa trebuie să-i învăţăm. Să se calce pe picioare, să se umilească la cozi, să ia bilete la şpeculă – fix aşa cum am crescut şi noi odinioară.
Ştiţi, în loc să boicotăm muzeul ăsta, noi îl lăudăm, îl numim cel mai frumos loc din ţară, scriem pagini nesfîrşite despre cît de multimedia e mamutul atîrnat de-o grindă.
… şi ne agăţăm de porţile muzeului: lăsaţi-ne înăuntru, vrem să vedem dinozaurul!
Dinozaurul, dragii mei, e afară. Şi conduce încă oraşul.
