Apa sufocase timpul. Se vedeau secundele înaintând greu, mocirloase, printr-o campanie promoţională dorindu-şi să vândă nemurire la hectolitru. Am scos o bere din rucsac, îmi era cam frig. De două zile, nu mai existau nici măcar stele: pesemne că se lichefiaseră. Nu ştiu unde curseseră, fiindcă Marea nu trăda nimic luminos. Dimpotrivă: era sonoră până la orizont. Mai mult – nu ştiu. Eram prea singur pentru asta. Mi s-a părut că mai văzusem cândva silueta aceea lentă. O a doua ieşi din valuri. (Sună cam banal, am încercat şi altă formulă, n-a funcţionat). Cred că am vrut să mă uit la ceas. Nu avea rost.
N-ai cum descrie o îmbrăţişare. Este ca şi cum ai încerca să enumeri nuanţele unei zile de furtună. Le-am urmărit mişcările (aproape ca pe un minutar), secvenţele, umbrele, tăcerea. Un peisaj alcătuit din amânări. Un prim sărut ascuns după o algă. Evident, nu se respecta unitatea de spaţiu şi de vreme. Dar mi-am făcut puţin curaj: am atacat berea şi mi-am aprins o ţigară. Se făcuseră totuna. Şi totuşi nu se atingeau nicicum. Eram în plină stratagemă sofistică – şi nu puteam să contest nimic.
Îţi dai seama (sper) că bat câmpii doar pentru a-ţi adresa (public) o nouă declaraţie. Ploua îngrozitor, am o scuză, ploua îngrozitor şi n-am vrut să renunţ, plaja se vărsa de peste tot către flux. Te iubeam enorm în clipa în care (altă banalitate feroce: “în clipa în care”) am văzut iarăşi distinct. El era jos, abia dacă-i mai percepeam cuvintele. Apoi (fără succesiune), în lateral, ea (privindu-mă oblic) îi arăta o uşă. N-aveam curaj pentru a merge mai departe. Sper ca minciunile mele să ţină bine locul faptelor. Preţul e nebunia.
Dârdâiam. În larg nu se mai… nu mai exista larg.
Ai înţeles (măcar azi) cât te vreau? Cealaltă siluetă i-a spus: “– Da!”. El a tăcut, încercând să pară mai degrabă eu: absent. Eşti prea frumoasă pentru a afla continuarea. O voce de nisip. E numai felul meu de a te proteja. Imaginează-ţi ce-ar fi dacă ţi-aş da numele aici.
