scris de Ando
Totul a pornit de la aceste două fotografii pe care le-am găsit aici:
Este vorba de trenuleţul care pleca de undeva din zona unde se află acum Palatul Ghica (unde era şi capătul tramvaiului, 17 mi se pare), mergea apoi de-a lungul malului lacului Tei, trecea peste stăvilar şi întorcea la intrarea în ştrand. Era prin anii 1958-1960. Stăteam pe defuncta stradă Cazărmii şi era o adevarată expediţie mersul la ştrandul Tei. Ai mei se pregăteau de sâmbăta seara: se făceau şniţele sau chiftele, se luau nelipsitele roşii cu brânză şi bineînţeles taică-meu cumpăra un pepene roşu cât mai mare. Berea se cumpăra de la “locul faptei”. Cu tot calabalâcul (pătura, prosoape, tacâmuri, neapărat jocul de table etc) plecam duminica dis de dimineaţă cu tramvaiul – parcă îl luam de undeva din zona Sf. Vineri – iar de la capătul tramvaiului, aşa cum spuneam mai sus, luam trenuleţul până la intrarea în ştrand.
Ştrandul avea bineînţeles cabine unde te schimbai şi garderobă unde lăsai hainele. Hainele erau puse pe umeraşe şi primeai o fisă de metal pe care bărbăţii o legau – de obicei – de şireturile slipului (se purtau în general slipuri care se închideau pe lateral cu şireturi). Ne alegeam locul de picnic undeva pe iarbă şi începea distracţia care se încheia cam pe la apusul soarelui. Lacul avea amenajate mai multe ţarcuri unde puteau intra şi copiii dar mulţi se aventurau şi înotau în largul lacului chiar cu riscul de a primi amendă de la supraveghetorii care patrulau cu bărcile. Şi atunci nu se prea jucau de-a amenzile! Pe mal, imediat, la ieşirea din lac, erau mai multe baterii de duşuri. Era şi o zonă amenajată cu nisip unde se încingeau partidele de fotbal cu inevitabilele mingi trimise în zona de iarbă a celor care faceau plajă sau mâncau. De aici discuţii, certuri, înjurături…
Era frumos dar departe de casă şi nu aveam voie decât cu părinţii, iar mai târziu când am descoperit “studenţescul” de vis-à-vis, bătrânul ştrandul Tei a fost “retrogradat” în preferinţe.
Aşa că în copilărie am frecventat curent alte două ştranduri: unul era la circa 5 minute de casă: ştrandul Libertăţii alias “ligheanul vesel” sau “scuipătoarea”. Era situat în imediata vecinătate a Operetei, cam pe locul unde se află acum unul din blocurile gemene de pe Splaiul Dâmboviţei. Am găsit cu emoţie o imagine aici:
Era un ştrand mic; ţin minte că avea pe latura dinspre Operetă, la etaj, o terasă iar pe latura lungă dinspre piaţa Senatului o mică plajă amenajată cu nisip. Fundul bazinului era în pantă (adâncimea mică pornea dinspre terasă, iar în capătul opus atingea cam 3 metri). Aici, pentru că distanţa de la marginea bazinului până la zidul exterior era foarte mică, unii se suiau pe zid şi se aruncau în această zonă de apă adâncă. Aşa că au fost destule accidente (unele mortale) drept pentru care maică-mea mi-a interzis să mai merg la “scuipătoare”.
Şi aşa am luat drumul ştrandului Bragadiru (oficial “Izvor”). Aici mergeam cu prietenii din cartier: urcam pe Cazărmii până pe Uranus, intram pe Maior Ene, coboram pe vestita stradelă în pantă (Pelerinilor), pe lângă fabrica de pâine (cred că îi zicea Steagul Roşu), ocoleam stadionul Republicii, intram pe str. Izvor şi ajungeam, trecând pe aleea unui parc, la ştrand. Destul de lung drumul dar fiind în gaşcă, timpul trecea repede.
Mi-amintesc că la întoarcere, când eram lihniţi de foame după atâta zbenguială, ne opream la fabrica de pâine; aici, chiar la colţul de jos al străzii în pantă, era un fel de ghişeu pe unde se scoteau navetele cu pâine pentru a fi încarcate în maşinile de distribuţie. Şi ce mireasmă avea pâinea caldă! Ne milogeam şi, de multe ori, primeam câte o pâine pe care o “poşteam” între noi până acasă!
Intr-adevar Bragadiru era un ştrand deosebit de cochet.
Am găsit cu multă bucurie această imagine aici:
Ca la toate ştrandurile existau cabine şi garderobă. Bazinul era mare fiind dotat şi cu trambulină, iar pentru cei mici era amenajat, separat, un bazinaş în care apa nu depaşea 50 de cm (se şi vede în stânga imaginii). Avea şi verdeaţă multă: iarbă, pomi. Era şi un ceas solar. Tot aici se organizau şi cursuri de înot. Pe una din laturi, într-o zonă mai joasă faţă de nivelul plajei, umbrită de câteva sălcii, era amenajat un bufet. Ce bucurie era pe noi să ne luăm câte un suc la sticlă: zmeură sau lămîie (ţin minte că sticlele aveau capac din ceramică cu garnitură de cauciuc şi trebuia să laşi garanţie pentru că erau returnabile). La câte o masă, se juca rummy pe bani (bineînţeles că nu era voie aşa că banii se ţineau în slip).
Mai târziu, prin anii 70, în zona mai înaltă (din dreapta imaginii) s-a adăugat un bazin mare cu adâncime constantă (circa 1,5 metri).
Ambele ştranduri – împreună cu aproape toată zona copilăriei mele – au dispărut sub “tsunami”-ul declanşat de construcţia Casei Republicii aşa că m-am bucurat enorm că am găsit aceste imagini pentru care fac o sinceră plecăciune celor care le-au publicat.
