Pentru a întelege progresul orasului Bucuresti în veacul al XVIII-lea trebuie sã tinem cont de factorul politic. Resedintã, acum necontestatã, a Tãrii Românesti, orasul nu este numai centrul economic cel mai important dar si centrul politic si administrativ, centrul care concentreazã tot ce este energie si putere creatoare, spiritul de initiativã, dorinta de ascensiune sau parvenire.
Curtea domnescã de la Bucuresti, unde se fac numirile de dregãtori, cu foloasele respective,, unde se dau scutirile de dãri, de unde se revarsã favorurile, este magnetul care atrege si grupeazã în jurul ei. Fenomenul nu diferã cu nimic fatã de procesul similar de la Istanbul, din jurul palatului sultanilor sau de la curtea regilor Frantei.
La începutul perioadei fanariote, în 1716, Curtea Veche mai pãstra mãretia pe care o avusese în timpul lui Constantin Bâncoveanu. În timpul vietii marele voievod Constantin Brâncoveanu a întreprins lucrãri mari de înfrumusetare a palatului. Acestea sunt amintite si în cronicile vremii, cum este cea a lui Radu Popescu sau letopisetul cantacuzinesc. Ele sunt prezentate însã mult mai bine în memoriile secretarului domnesc Anton Maria del Chiaro. În scrierile sale el aminteste cã domnul a refãcut palatul din piatrã si-l descrie în amãnunt:
„ Palatul domnesc în întregime din piatrã si cu scarã principalã din marmurã, este de mãrime destul de însemnatã. Are sãli mari boltite, dintre care prima are în miloc un rând de coloane, dar destul de scunde, iar a doua salã slujeste pentru a tine în ea Divanul si în ea obisnuiesc sã dea mese la zile mari; altele sunt sãli sau odãi de audientã, din care se intrã apoi în apartamentul domnului si de acolo în odãile doamnei.” [i]
În mijlocul grãdinii Constantin Brâncoveanu a construit un chios frumos, „una bella loggia” pentru a mânca acolo si „a se odihni în timpul verii, în mijlocul mirosului a felurite flori care erau orânduite împrejur” asa cum spune del Chiaro.[ii]
Vestitã era baia de marmurã adusã de la Tarigrad[iii]
Domnul a înconjurat întreaga curte domneascã cu ziduri de bolovani si cu cãrãmidã. La Poarta de Sus exista un turn înalt numit „Clopotnita domneascã” cu un „ceasnic” cum n-a fost înainte la alti domni, dupã cum spune cronicarul vremii.[iv]
Stefan Cantacuzino (1714-1716) a construit într-un colt al grãdinii în stil iatlienesc, casa pentru familia lui, „ un mic palat frumos cu opt încãperi, luând pentru aceastã clãdire un mic colt din grãdinã”.[v]
Sunt amintite pe colina curtii domnesti si alte clãdiri de stiluri diferite, care au atras atentia cãlãtorilor prin mãrimea si multimea lor. Cãlãtorul francez La Montraye, aflat prin Bucuresti în anul 1714, afirma despre palatul domnesc cã „ este mare, comod, dar nu e frumos.” [vi]
O mare nenorocire se va abate asupra acestui palat când în 1718 vechea Curte domneascã este mistuitã de foc, din pârjol scàpând numai casele boltite.
În anul 1719 domnul Nicolae Mavrocordat a trebuit sã facã o nouã resedintã la Foisor, rãmânând la Curtea Veche doar dregãtoriile, divanul si închisoarea.[vii]
Resedinta domneascã de la Vãcãresti este amintitã încã din timpul lui Nicolae Mavrocordat, având ca destinatie principalã calitatea de resedintã pentru oaspetii care veneau de la Constantinopol. Ispravnici ai lucrãrii fuseserã Matei agã si Manolache clucer care în septembrie 1722, aveau sã termine impunãtorul edificiu.[viii]
Palatul de la Vãcãresti n-avea însã sà se transforme în resedintà domneascã decât în vara anului 1737, în vremea lui Constantin Mavrocordat, în timpul invaziei armatelor austriece.[ix]
Despre viata de curte de la Vãcãresti stirile sunt destul de sãrace. Copnstantin Mavrocordat a restrâns la maximum viata publicã. Sedintele de divan se tineau rar. Sunt amintit înalti invitati ca Neofit al Cretei sau contele Francisc Dadich, medic si secretar domnesc deopotrivã.[x]
Date uitãrii, zidurile Curtii vechi s-au nãruit an de an. În timpul rãzboiului din 1768-1774, unele interioare au fost trasformate în grajduri. În alte camere, partial refãcute, s-au purtat în 1772 discutiile preliminare ruso-turce legate de evetuala încetare a ostilitãtilor.
În decembrie 1739 resendinta domneascã se mutã în palatul de oaspeti de la mânãstirea Radu Vodã. Vãcãrestii rãmân locul de popos al înaltilor oaspeti de la Istantbul, înainte de primirea la domn.
La venirea sa pe tronul Tãrii Românesti, domnul Alexandru Ipsilanti, a trebuit sã locuiascã provizoriu în casele brâncovenesti de la Piata Natiunilor Unite, la curte tinându-se numai sedintele divanului.
În anul 1786, noul omn Nicolae mavrogheni a dat printre primele sale porunci si pe aceia de a se strânge cât mai multe pungi cu aur pentru repararea Curtii vechi. Pungile cu aur s-au adunat dar Curtea veche nu a fost reparatã, desi în timpul acestei domnii ceremoniile se fãceau tot aici în vechea resedintã domneascã.[xi]
În timpul domniei lui Alexandru Moruzzi, în încãperile Curtii vechi functiona „departamentul criminalion” iar în pivnitã închisoarea zapciilor. Încercãrile acestui domn de restaurare a unor clãdiri si de alungare „ a tot felul de netrebnici” care se pripãsiserã acolo au dat gres.[xii] Complet ruinatã, Curtea veche r`am6ane în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea refugiul „Crailor” si haimanalelor orasului.
Noua resedintã domneascã, Curtea nouã, a fost ridicatà începând cu luna martie 1775 si a fost terminatã în luna noiembrie 1776, din ordinul domnului Alexandru ipsilanti. Pentru noua resedintà Ipsilanti a ales un teren vast la marginea orasului, nu departe de mânãstirea Mihai Vodã. Ridicarea noii curti a costat 300 de pungi de aur, iar ispravnicii pentru supravegherea lucrãrilor au fost marele ban Dumitrache Ghica, marele vornic Nicolae Dudescu su medelnicerul Ion Vilara.
Fr. I. Sulzer, cãpitan în armata austriacã venit în 1776 în Tara Româneascã, la chemarea lui Alexandru Ipsilanti pentru a preda la Academia Domneascã si pentru a colabora la elaborarea unui cad de legi, era de pãrere cã palatul si Curtea in Dealu Spirii, numitã asa dupã biserica existentã acolo,si care avea douã aripi si era banalã ca si constructie arhitectonicã. Un alt cãlãtor contemporan scrie :
„ Acest palat este foarte mare; este zidit dupà stilul bizantin cu douã caturi, având patru scãri si trei foisoare; la catul de sus, la miloc, era salonul cel mare, unde era tronul domnesc; între celelalte încàperi era si un paraclis si o baie iar în catul de jos erau toate autoritãtile : visteria, logofetia, hãtm`ania si altele cu cancelariile lor.” [xiii]
În timpul lui Nicolae Vodã Caragea a fost nevoit sã se mute vremelnic la mânàstirea Cotroceni, pentru a fi reparatã Curtea din Dealu Spirii. S-a hotãrât ca la Curtea din Dealu Spirii sã se tinã doar sedintele de divan, lunea si miercurea, iar vinerea „împreunarea cu mosafirii”. [xiv]
În 1786, odatà cu venirea lui Nicolae Vodã Mavrogheni la tron, Curtea îsi recapatã importanta. Faptul este atestat de Lady Craven care dup`a ce este la Curte se duce sã viziteze casele boierului Dudescu.[xv]
În 1789 Curtea nouã este transformatã în spital pentru ostasii austrieci. Însã la 6 decembrie 1790 este partia distrusã de un incendiu. La 1 septembrie 1791, cand se face instalarea noului domnitor Mihai Sutu, el ocupã casele brâncovenesti si porunceste sã fie reparate clãdirile si chiliile de la Sfântul Sava, în timp ce scoala o mutã la biserica Domnita Bãlasa.[xvi]
La 1793, unul dintre membrii ambasadei generalului Kutuzov, Reimers, afirma :
„ Domnul trebuie sã se simtã destul de strâmtorat. El locuieste în conditiuni nu prea strãlucite, deoarece în cursul ultimului rãzboi (1787-1792 n.n.) austriecii au distrus palatul domnesc care se gãsea în apropiere de locuinta sa de azi; zidurile ràmase din palatul ars de foc te fac sã-ti dai seama de întinderea sa destul de mare de odinioarã…” [xvii]
Încercãri de restaurare a Curtii noi au initiat si Alexandru Moruzzi dar si Alexandru Ipsilanti aflat la a doua domnie dar fãrã rezultat.
În primãvara anului 1798, în primele luni ale domniei lui Constantin Hangerli, se începe restaurarea Curtii domnesti din Dealuu Spirii. Lucrare terminatà cu mari eforturi umane si materiale în noiembrie 1798. El a locuit aici numai câteva luni pânã la tragicul sãu sfârsit. Nici Curtea nouã nu va avea un sfârsit mai fericit pentru cã în octombrie 1802 cutremurul devastator va afecta si zidurile si clãdirile sale.
Dacà nu se poate vorbi de un stil unitar, în ceea ce priveste arhitectura palatalor domnesti, în schimb se poate vorbi de un stil unitar în ceea ce priveste viata ce s-a desfãsurat în ele. Încã de la venirea primilor domni fanarioti, Curtea domneascã a fost antrenatã alãturi de clasele dominante într-un proces de orientalizare. Curtea domneascã imitã Seraiul, iar curtea boiereascã imitã curtea domneascã. Luxului oriental i s-au adãugat si obiceiurile bizantine prin care grecii din Fanar ajunsi domni au cãutat sã reînvie strãlucirea apusã a Bizantului. De aceea soemnitatea investiturii domnilor fanarioti se fãcea la Constantinopol, atât dupã protocolul otoman cât si dupã tipicul bizantin. Instalarea la Bucuresti sau Iasi respecta acelasi ceremonial bizantin.
Schimbarea domniei era un prilej de bucurie pentru locuitorii Bucurestilor. Mase întregi de oameni din mahalale alergau sã vadã si sã se minuneze de fastuosul alai domnesc.
Un asemenea alai de investiturã este zugrãvit în veacul al XVIII-lea astfel:
„ Alaiul era deschis de catanele de tarã cu steagul si cãpitanii lor, urmati de conducãtorii oficiali ai breslelor si ajutoarele lor, toti cãlãri si cu steagurile specifice. În spatele lor se însirau „podarii’ cu securile pe umeri si polcovnicii Agiei, cãlãri si armati, apoi steagul cazacilor pãmânteni cu cãpitanul lor, steagul tãlpasilor dorobantisti cu chivere si muzicã si steagul dorobantilor cu ofiterii si comandantul lor. Urmau apoi dregãtorii Agiei, cãlãri în giubele lungi, dupã obiceiul turcesc, treceau purtãtorii steagului Agiei , urmati de Agã, cu cãciulã de samur, apoi ceausul, polcovnicul de Târgoviste si cel de vânãtori, în urma cãrora se încolonau cãpitanii de Agie.
A doua parte a alaiului o forma spãtãria domneascã, în frunte cu marele spãtar, stegarul cu steagul domniei, dupã care se încolonau ofiterii cavaleriei usoare, cãlãrasii spãtariei, cu zapcii lor, marele cãpitan al serviciului domnesc de postã, polcovnicul spãtariei, apoi polcovnicul cel mare în fruntea lefegiilor cãlãri cu muzica lor si tobe. Urmau scutelnicii spãtãriei, cãlãri în haine verzi si cu muzica lor. În haine rosii urmau seimenii cu steagurile si fanfara lor.
A treia parte a alaiului cuprindea pe zapcii de Divan, cu aprozii vãtãsei si ceausei, vãtaful visteriei, paharnicii domnesti. Urma corpul portãriei cu portarul cel mare, urmat de al doilea si al treilea portar. Cãlãri pe cai cu grijã împodobiti defilau starostele si breasla negustorilor pãmânteni urmati de breasla cupetilor strãini învesmantati cu haine frâncesti sau grecesti. Treceau apoi lipscanii, curierii domnesti cu cãpeteniile lor.
În siruri de câte doi se scurgeau boierii pãmântului de la clucerul de arie pânã la cel mai înalt escortati de armãsia domneascã. Cetele de lãutari cântau din viori, fluere, surle, tambale, trâmbite si tobe. Unele tarafuri erau cãlãri, altele în càrute si majoritatea lor pe jos.
Dupã ei se însirau steagurile domnesti, tuiurile din coadã de cal, vopsite în diferite culori, comiseii, vistereii, logofetii, pitarii, clucerii si salahorii camasariei cu bastoane în mânã.
De acum, începea partea oficialã, turceascã, a alaiului ce întovãrãsea pe domnitor. Ea era compusã din agã, zisii divanefendisii, ceausii si intendentii împãrãtesti, uzbasi, oficialul turc care primea eventualele jalbe, alai ceausul, functionarul însãrcinat cu protocolul, orta-cusacul, care purta în frâu calul dãruit de sultan, copii de casã si camerierii, comandantul cavaleriei usoare turcesti care ducea sabia si buzduganul voievodal si de vãtaful de Divan care ducea cuca si sãgeata. În spate se încolonau copii de casã, pajii, grãmãticul, ispravnicul de curte, cãmãrasul domnesc, paharnicul, si oamenii de curte. Când alaiul se sfârsea, în spatele lui se încorpora întreaga adunare, care mergea pânã la Curtea Veche unde domnul era întâmpinat de mitropolitul Ungro-Vlahiei, egumenii si preotii Bucurestilor.
Dupã ceremonia religioasã domnul era asezat pe tron unde începand cu mitropolitul, preoti si egumeni, dregãtori si mai marii ostilor cu totii sãrutau mâna dreaptã” [xviii]
Curtea domnilor fanarioti, asemenea seraiului, era alcãtuitã din douã pãrti distincte :mabeemul, la primul cat, unde erau încãperile afectate dregàtorilor, si haremul, la catul de sus, unde erau apartamentele domnitorului si ale familei sale.
Mabeemul era format din nenumãrate sãli mari si mici. Tot aici se afla si Divanul mare sau spãtãria, ornatã cu tot felul de arme. În divanul mare se întruneau de douã ori pe sãptãmânã dregãtorii tãrii pentru a judeca pricinile cele mai importante. O altã salã, divanul mic, era rezervatã pentru receptiile de micà importantã. Apoi se insirau nenumãrate camere pentru secretarii domnitorilor, grãmãtici si fel de fel de slujbasi. Tot aici se aflau trei camere ale marelui vistier; douã pentru marele postelnic; alte douà erau cancelariile logofetilor, din Tara de Sus si Tara de Jos; iar alte trei camere erau rezervate cãmàrasului cel mare si ajutoarelor lui.
Garda domneascã era formatã din ciohodarii împreunã cu tuhfeciii, adicã arnãutii mercenari si cu delii, în frunte cu bas-ciohadarul erau pãzitori personali ai domnitorului.[xix]
În catul de sus, se aflau apartamentele domnitorului si ale familiei sale. În apartamentele domnitorului se afla un salon numit „delamlâk” rezervat pentru vizite intime în care era permisã si intrarea beizadelelor cu robii lor. În apartamentele doamnei si domnitelor era interzisà intrarea persoanelor strãine.
În ceea ce priveste mobilierul, divanele erau principalele piese de mobilier si serveau deopotrivã ca pat, canapea, fotoliu si scaun. În veacul al XVIII-lea mobilierul european era foarte putin cunoscut. Rar, la curtea domneascã, sau în unele case boieresti, se aflau prin colturile camerelor mãsute scunde rezervate strãinilor. Pe divane, asezate turceste îsi petreceau ziua atât doamna cât si domnitele, pe ele mancau, discutau sau dormeau.
Casa civilã a domnitorului era formatã de boierii de rangul III, care se îngrijeau de persoana lui si de treburile curtii, precum si dintr-un personal cu atributii speciale. Becerul, era primul bucãtar domnesc, mebeengiul cu ajutoarele lui îngrijeau apartamentele domnitorului; berbei-basa îi tundea barba; ici-ciohodarul îi curãta încàltãmintea; caftangiul îi pãstra garderoba; sofragiul îi aranja masa; geamsifgiul îi îngrijea rufãria; sandamgiul supraveghea arsul lumânãrilor; sofagiul netezea divanele; rahtivanul avea grijã de caii domnesti.[xx]
Tot din personalul privat al domnitorului fãceau parte si idiclii, care supravegheau ispravnicii si zapcii. Erau apoi igiolanii sau copii de casã,treizeci si sase la numãr, subordonati ceausilor. Între acesti mici slujitori mãrunti erau si doisprezece fii de boieri, numiti binislii, care serveau la masa domneascã. Lista personalului mai cuprindea si alti slujbasi. Ei stãteau în spatele domnitorului si aveau grijã sã-l serveascã. Cuparii îi umpleau cupa si însusi marele postelnic îi desfãcea puii fripti. Lady Craven mentioneazã cã la dejunul oferit de Nicolae Mavrocordat în cinstea ei, în spatele doamnei erau nouã slujbasi.[xxi]
Un rol important la Curte, îl avea garda militarã a domnitorului, care în afarã de douã, trei sute de arnãuti înarmati, un cavas-basa, care stãtea permanent la usa domnului. Alti slujbasi aflati în serviciul de pazã erau : portar-basa, care rânduia audientele, alai-ceausul, care organiza alaiurile domnesti, ori de câte ori iesea domnul din curte si mehter-basa, comandantul muzicii. Aga, prefectul politiei, însotea pe somn în plimbãrile lui, alãturi de cei saptezeci si sase de oameni, care formau mica sa unitate militarã.
Muzicantii de la curte aveau un rol bine stabilit mai ales cã meterhaneaua constituia unul dintre atributele acordate de sultan domnului fanariot odatã cu investitura. Ea era condusã de unmeterhani-basa, iar sunetele ei încântau atat pe domn cât si pe boieri sau invitatii domnului.
Viata domnitorului se desfãsura intr-o atmosferã specific orientalã. De dimineatã îndatã ce se îmbrãca, domnul îsi fuma ciubucul si îsi bea cafeaua. Apoi participa la slujba de la biserica domneascã urmând sã ia parte la sedintele Divanului sau fãcea primiri oficiale. Acestea se fãceau în sala mare în care se afla tronul.
Palatul domnesc si descrierea primirii la domn sunt prezentate si de cãlãtorul englez Edmund Chishull (1671-1733) aflat în slujba ambasadorului Paget aflat în anul 1702 în misiune diplomaticã spre Constantinopol.
Suita ambasadorului a fost întâmpinatã la intrarea în oras de cei doi fii mai mari ai domnului, care erau însotit de o escortã de cinci sute de oameni. Totodatã s-au tras salve de tun la curte, iar ostasi erau rânduiti frumos de-alungul ulitelor. Lordul a fost gãzduit la palatul domnesc „ o clãdire mãreatã si frumoasã” unde a participat la un ospãt în cinstea sa alãturi de domn, fii si ginerii sãi ca si marii dregãtori. Domnul a fãcut urãri pentru toti strãinii aflati de fatã cu „deosebitã curtenie, ospitalitate si amabilitate”. La sfârsitul ospãtului, domnul a dãruit înaltului oaspete o blanã scumpã de samur.[xxii]
Dupã urcarea pe tron a lui Nicolae Mavrogheni (17886-1790), Bucurestii au primit vizita unei persoane care a creat Curtii o deosebitã grijã si oarecare cheltuialã, iar locuitorilor un prilej de sãrbãtoare.
În iulie 1786, scriitoarea englezã, bine cunoscutã diplomatiei europene, Lady Craven, Elisabeth Berkely (1750-1828), dupã o îndelungatã cãlãtorie în Europa. La întoarcerea ei spre Viena venind de la Istanbul, trece prin Bucuresti, fãcând o vizitã noului domn pe care-l cunoscuse în capitala otomanã. La intrarea în oras alaiul a fãcut un popas la Vãcãresti pentru a permite un moment de odihnã. Aici i-au iesit în întâmpinare boierii de la curte cu un întreg alai si apoi însotiti de muzicã, armatã, boieri, jupânese au pornit spre palat.
Primirea la curte a fost deosebit de fastuoasã. Ienicerii si arnãutii erau în ordine de paradã. Lady Craven a intrat în palat si apoi chiar în sala tronului. Aici asezat pe pernele de pe divan o astepta domnitorul Nicolae Mavrogheni având în spate,deasupra capului, tuiurile, buzduganul si sabia pe domnul le primise cu ocazia numirii la Istanbul. Jos în curte se auzeau acordurile geamparalelor, ceva înspãimântãtor pentru urechile delicate ale doamnei. A fost invitatã apoi în apartamentele doamnei care sedea turceste pe o sofa alãturi de alte douãzeci de doamne, toate îmbrãcate greceste si cu turbane în cap, cu exceptia uneia care purta o cãciulitã de zibelinã de bun gust si frumusete. Aceasta era fiica unui boier român si purta si costum national.[xxiii]
Cãlãtorul englez William hunter relata în jurnalul sãu de cãlã torie despre primirea sa la Curte în anul 1793:
„ Fiind foarte doritori sã vedem curtea domnitorului, înainte de a pàrãsi Bucurestii, ne-am întâlnit cu acesta în dimineata urmãtoare. Cum n-am fost primiti în mod oficial, eticheta cerea ca de primirea noastrã sã nu înstiintãm pe nimeni… Mãria-sa într-un costum grecesc era asezat pe divan cu cei doi fii ai sãi, de partea dreaptã, iar epitropii si boierii erau asezati dupã rangul lor de partea stângã.
Primirea s-a fãcut cu un ceremonial deosebit, dar nu a fost o zi de prea mare activitate. Au fost citite unele comunicãri si au fost prezentate câteva petitii în timp ce domnitorul îsi bea cafeaua, îsi fuma ciubucul, care era din lemn de cires lung de peste sase picioare cu capãtul foarte elegant si cu ultima piesã confectionatã din chihlimbar. Toatã lumea îi purta domnului mare respect si de câte ori vorbea, o deplinã tãcere cuprindea sala.
Înainte de plecare el a poruncit secretarului sãu sà ne roage sã luam cafeaua cu el în particular, dupã audientã. Curând dupã ce ne-am asezat au intrat mai multi servitori care, dupã ce ne-au oferit ciubuc, ne-au servit cu cafea si dulceturi care aveau un parfum minunat. El întretine, în general vorbind, o curte minunatã.”[xxiv]
De un deosebit pitoresc erau mesele oferite de domn în cinstea unui trimis al sultanului, al unui diplomat strãin sau cele oferite cu ocazia unor sãrbãtori oficiale sau religioase, cu participarea înaltilor dregãtori. La aceste ocazii masa se desfãsura dup`a un ceremonial foarte complicat. O salv`a de tun anunta asezarea domnului si invitatilor la masã.
La începutul ospãtului se fac închinãri. Întâi multumiri erau aduse lui Dumnezeu, urãri de sãnãtate împãratului/sultanului, domnului, iar apoi patriarhul închina în cinstea boierilor. Dupã terminarea ceremonialului masa continua : „ cu tot mai mare veselie, sporitã mereu de belsugul vinurilor celor mai bune. Mâncãrurile sunt gãtite chiar dup`a moda nemteascã si frantuzeascã. Era un obicei foarte vechi ca la banchetele solemne de la Curte sã nu se ridice farfuriile de pe masã când se schimbau felurile de mâncare, ci se puneau una peste alta.” [xxv]
Tiganii erau bucãtarii preferati si de câte ori, acestia nu au întrecut în pregãtirea bucatelor pe bucãtarii francezi pe care unii domni fanarioti îi aveau ca bas-bucãtari ai curtii lor. Faimos a rãmas cunoscut la Curte bucãtarul francez Louis Etienne Magnard, bucãtarul lui Alexandru Ipsilanti.[xxvi]
În urma vizitei sale la Bucuresti, în 1786, lady Craven a lãsat în amintirile sale impresiile fãcute de participarea sa la un ospãt domnesc. Aceasta a fost impresionatã de masa domneascã fiind caracterizatã ca masã europeanã. S-a mirat când a vãzut mese cu picioare si cu scaune împrejur ba chiar, ceea ce era si mai îmbucurãtor, pe masã se aflau cutite, solnite, servicii de otet si untdelemn, toate provenind de la fabricile englezesti. Ceea ce i-a atras atentia au fost patru sfetnice de alabastru, împodobite cu flori de rubinuri si smaragde, de cea mai mare frumusete. În timpul mesei, un taraf de tigani a întretinut atmosfera, cântecele duioase plãcând mult invitatei.[xxvii]
Masa se încheia cu retragerea domnului în sp`at`arie unde se spãla pe mâini, la fel si ceilalti invitati respectau acelasi ritual.
Sãrbãtorile crestine, Crãciunul, Boboteaza, Pastele si Sfântul Gheorghe prilejuiau pe lângã mesele domnesti si traditia ca domnii sã facã daruri înaltilor dregãtori si familiei.
Cu ocazia zilelor de Pasti, doamna sau domnul trimiteau dascãlului fiilor lor o cãmasã de noapte turceascã, adicã lungã pânã în pãmânt si cusutã cu flori de mãtase albã, o pereche de nãdragi cu legãtura sau brâul împodobit la cele douã capete cu flori sau arabescuri în diferite culori precum si o basma de modã turceascã, lucratã de asemenea cu flori de aur sau de mãtase. Obisnuia sã punã în basma cateva uncii de aur, mai mult sau mai putin dupã vrednicia persoanei.[xxviii]
Cu ocazia nuntilor boieresti, cu petreceri pe mãsura rangului lor, domnul dãruieste înaltilor dregãtori postavuri, atlazuri, bucãti întregi de belacosã, fãclii poleite, covoare si alte lucruri din care domnul gospodar îsi facea provizii încã de la începutul fiec`arui an.[xxix]
Modul de distractie în intimitatea Curtii era asemãnãtor celui de la Serai. Spectacolele se desfãsurau în interioarele Curtii. Jocul „geridului” adicã tragerea la tintã si al „halcalei”, un fel de turnir oriental în care sulita trebuia sã treacã printr-un cerc, se desfãsurau a treia zi de Pasti.[xxx]
Tot pentru distractia Curtii se apela la mãscãrici, pehlivani si comedianti. Se organizau spectacole, jocuri de marionete, menite sã distreze prin glumele lor pe domn si restul audientei. Alãturi de mãscãrici mai erau si seitarii alesi dintre ceausi. Ei erau paiate care participau la alaiuri în num`ar de patru. Aveau o costumatie ciudatã su precedau ytrecerea domnului agitând în mâinile lor bastoane cu clopotei de argint.[xxxi]
Un mijloc sigur de relaxare, în conditiile unor veri cãlduroase, mai ales în lunile iulie si august era plimabarea domnului si însotitorilor prin parcuri si odihna în chioscuri, ”locuri de odihnã, locuri de privealã si rãcorealã.” [xxxii]
Constantin Brâncoveanu a fost primul domnitor din secolul al XVIII-lea care a construit un astfel de foisor pe mosiile sale. Primii domni fanarioti care îsi fac „casã de privealã si ràcorealã” cu foisor este Nicolae Vodã Mavrocordat. Acesta construieste un asemenea foisor lângã biserica ziditã chiar de doamna sa. Acest foisor a dat numele mahalalei care a devenit de atunci „mahalaua Foisorului”. Legenda spunea cã de la casa de privealã si foisor Nicolae Mavrogheni a fãcut un pasaj acoperit si secret care mergea pânã la mânãstirea Vãcãresti, ziditã tot de dânsul.[xxxiii]
Alexandru ipsilanti a construit douã chioscuri: unul la Herãstrãu, ridicat dupã moda turceascã, asa cum afirma Sulzer, si altul la Cotroceni.[xxxiv] În parcul Herãstrãu, domnul avea o insulã, în jurul cãreia doamna însotitã însotitã de doamnele de onoare obisnuia sã se plimbe într-o saicã sau luntre mare, în sunetul muzicii turcesti.[xxxv]
Spre sfârsitul secolului al XVIII-lea, este amintit chioscul lui Mavrogheni, cu cismea si cu havuz, având apã bunã de bãut. Grãdina chioscului, de o întindere considerabilã, avea douã hectare si jumãtate, de formã pãtratã, si se afla la sud de chioşc, fiind plinã de lalele, garoafe si trandafiri.[xxxvi]
Aceste grãdini cu chioscuri erau frecventate si de bucuresteni fiind locuir de plimabre, pline de vegetatie, mai ales vara când cãldura coplesea Bucurestii.
autor: Simona Sălceanu
[i] ***Cãlãtori strãini despre tãrile române, vol VIII, Bucuresti, 1970, p.372-374
[ii] Idem
[iii] G.I.Ionescu-Gion, Portrete si evocãri istorice, Bucuresti, 1986, p.159
[iv] Ibidem, p.157
[v] ***Cãlãtori strãini…vol VIII, p.373
[vi] Ibidem, p.374
[vii] Constantin C. Giurescu, Istoria Bucurestilor din cele mai vechi timpuri pânã în zilele noastre, Bucuresti, 1966, p.96
[viii] Mihai Tãtãrâm, La margine de Bucuresti, Bucuresti, 1983, p.68
[ix] Stefan Ionescu, Bucurestii în vremea fanariotilor, Cluj, 1974. p.83
[x] Mihai Tãtãrâm,op.cit., p.171
[xi] Stefan Ionescu, op.cit.,p.83
[xii] Ibidemp.84
[xiii] Ibidem, p.86-87
[xiv] G.I. Ionescu-Gion, op.cit.,p. 165
[xv] Idem
[xvi] Stefan Ionescu,op.cit.,p.88
[xvii] Paul Simionescu, Paul Cernovodeanu, Cetatea de scaun a Bucurestilor, Bucuresti, 1976, p.72
[xviii] G.I. Ionescu-Gion,op.cit.p.103-106
[xix] Stefan Ionescu, op.cit.p.97
[xx] Ibidemp.101
[xxi] G.I. Ionescu-Gion, Din istoria fanariotilor în România, Bucuresti, 1899, p.203
[xxii] Nicolae Iorga, Istoria românilor prin cãlãtori, Bucuresti, 1941, p.299
[xxiii] G.I.Ionescu Gion, portrete si evocãri…, p.47-48
[xxiv] Paul Simionescu, Paul Cernovodeanu, op.cit., p.70
[xxv] *** Cãlãtori strãini despre…,p. 385-386
[xxvi] G.I. Ionescu-Gion, op.cit.p.199
[xxvii] Nicolae Iorga, op.cit,p.397
[xxviii] ***Cãlãtori strãini…p.381
[xxix] G.I. Ionescu-Gion, op.cit.p.191
[xxx] Stefan Ionescu, op.cit.,p.107
[xxxi] Ibidem,p.108
[xxxii] G.I.Ionescu-Gion,op.cit.,p.169
[xxxiii] Idem
[xxxiv] Constantin C. Giurescu, op.cit.,p.389
[xxxv] Idem
[xxxvi] Idem
