O sală de protocol mai mult sau mai puțin obișnuită, având și un ambient aparte. De pe toate laturile încăperii, te priveau din ramele tablourilor armonii pastelate care aveau ca rivale doar costumele de epocă interbelică ce-și prefigurau razele amintirilor spre cei prezenți, cam jumătate de centurie – ca număr – care zumzăiau în surdină privind oarecum dezinteresat spre masa ce proteja deliciile gustative „de după”.
Era o lansare de carte, care avea toate ingredientele, sau aproape toate – critici subtili și bucuroși de prilej, un muzician care va încânta cu armoniile sonore ale violoncelului auzul musafirilor care veniseră din vreme cumpărând, cu autograful de rigoare, cartea ce-și făcea prezența într-un mic triumf incipient, care probabil o va ajuta pe ciudatele și aleatoarele traiectorii din viitor.
Din eteroclita adunare se remarcau evident două domnișoare, nu prin ceva anume ci prin aura degajată, prin bioluminiscența aproape insesizabilă pe care o răspândeau fără să-și dea seama. M-am întâmplat să fiu în vecinătatea apropiată a uneia din cele două „luminiscențe” și imediat după terminarea micului concert care făcuse atmosfera proprice oricărei „răbufniri” emoționale i-am șoptit uneia ceva care probabil a încântat-o, o poezie inedită presărată cu toate nuanțele unei mici declarații de dragoste. Am văzut că-i plăcea și am umplut eterul din jurul nostru cu eclatarea altor strofe și…am încheiat scriindu-i pe un șervețel numărul de telefon. Atât și nimic mai mult, sau poate: „Plumbu-i ros doar de hârtie/mâzgălită vrând nevrând/așteptând tot un curând/care nu mai vrea să vie…”.
(horia petru vertan)
