Urma să merg la un spectacol de teatru. Aveam întâlnire cu nişte prieteni la ora 19,45 – pe scările de la intrarea Muzeului Naţional de Istorie. Am ajuns în centru mult mai devreme şi m-am plimbat fără ţintă pe acolo. În jur de 19,30, urcam, pe o stradă din spatele CEC-ului, către Calea Victoriei. Ziua: 17 iulie. Bucureştenii îşi aduc aminte, cu siguranţă, de lumina ciudată care a precedat furtuna din acea seară. Când să intru pe ultima linie dreaptă, la un cot, cineva m-a oprit. Îşi întinsese braţul ca să-mi taie drumul. Era un bărbat la vreo 60 de ani. O adevărată ruină, de un jeg indescriptibil. Mulţi dintre amicii mei ştiu (şi pe toţi îi miră) că port la mine mereu – aşa cum parcă am mai spus – , în buzunar, un cuţit care taie ca briciul. În prima secundă, impulsul a fost de a duce mâna la plăsele. Dar ochii omului din faţă m-au anunţat îndată că nu era nevoie. Nici o urmă de agresivitate, nici un fel de răutate. N-aveau nimic special: erau numai căprui şi trişti. M-am uitat cumva întrebător la deprimanta arătare. Şi-a dus vag un deget către buze; am crezut că îmi cere o ţigară – şi, cu o brutalitate pe care n-aş fi putut s-o motivez, i-am zis că n-am nimic de dat. Mi-a făcut semn că nu asta voia. Am înţeles că, de fapt, încerca să-mi comunice că nu poate vorbi. O clipă, mi-a trecut prin minte imaginea lui Birlic în finalul filmului Două loturi. Simultan, s-au pornit palele de vânt, care au voalat oraşul sub nori de praf. Idiotul se chinuia să-mi arate ceva – către el însuşi. Simţeam încă marginea lamei: redutabilă, rece, ascunsă, dar gata să lovească. N-a fost nevoie. Cu mult greu, mi-a indicat un fel de borsetă pe care o purta agăţată la centură. Am întrebat din ochi şi mi-a răspuns “Da” – că mă roagă să caut acolo. Mi se părea o tâmpenie, auzeam trecătorii fugind să se adăpostească de aversa iminentă. În borsetă am găsit o fotografie aproape ştearsă. Abia dacă reuşeam să mă ţin drept, aerul capitalei înnebunise, voia să dărâme totul, ghivece cădeau de pe la ferestre, nişte cartoane planau deasupra noastră. M-am simţit ca o fantasmă urmuziană, dar – instantaneu – gunoiul afazic a prins glas. Iar glasul a spus: “– N-ai cum s-o recunoşti, încă nu. Cuvintele, însă… Tu trebuie să fugi. Acum fugi unde nu crezi. Du-te repede la teatru. N-ai altă şansă. Eu nu mai am rost, însă pe tine te va aştepta… Pune poza la loc în borsetă. Şi eu am iubit-o”. M-am conformat fără întârziere. Neobişnuitul profet se retransformase în imbecilul străzii. Am alergat spre Muzeu. Abia dacă mai vedeai ceva. Desigur, am ajuns la timp, am intrat la spectacol. Aproximativ o oră, mi-am tot şters ochii; evident, era de la praf.
PS:
