Cum arată lucrurile din jur când închizi lumina? Cele câteva secunde până când ochii se obişnuiesc cu întunericul din jur, lucrurile sunt libere să răsufle uşurate de greutatea privirilor şi să dispară pentru câteva momente.
Noaptea oraşul respiră uşurat şi se ascunde în umbre. Iar umbrele cele mai bătrâne se strâng în colţuri de alei şi răspântii uitate. Le-am regăsit pe toate, cu ocazia Nopţii Muzeelor, bine refugiate pe alei nepietruite din cimitirul Bellu, speriate de mulţimea ce se revarsă în jur.
Am fost uimită să văd cum locul se transformă noaptea. Dacă ziua el este o enclavă net delimitată de artera intens circulată şi de noi intervenţii urbane , mai mult sau mai puţin de succes, cu un impact vizual greu de eludat, noaptea sciziunea este netă. Ca şi cum locul şi-ar rupe brusc punţile de legatură cu oraşul şi ar începe să plutească distantat, asemeni unui oraş de umbre, scufundat în ierburi şi uitare. Amintirile traversează locul parţiale şi incomplete, la fel ca şi lumina de pe alei. Doar coridoarele majore ale memoriei (corespunzătoare aleilor principale) sunt călăuzite de lumină, în timp ce pietre, al căror nume déjà s-a şters de mult, stau uitate de oameni şi lumină în unghere ascunse.
În întunericul aleilor spaţiul se redimensionează după scara umană, iar toate monumentele funerare îşi recâştigă dimensiunea monumentală, negată în timpul zilei de prezenţele urbane agresive din zona. Ca un oraş în miniatură, cimitirul are aleile sale principale. Monumentele însele sunt ridicate după mode trecute dar uşor îincadrabile în perioade, conturând o stratificare temporală a aleilor.
Pe aleile centrale se remarcă monumente construite în stil neoromânesc dar şi multe tributare stilului eclectic. Noaptea toate decoraţiunile bogate se incarcă de umbre de dantele fine ce reliefează sculptural faţadele. Elemente de tâmplărie din lemn cu detalii meşteşugite, sunt bine proporţionate în raport cu volumul construcţiilor. Lacăte grele atârnă de uşile vechi, iar geamurile sunt déjà opace de praful aşternut. Inscripţiile săpate deasupra în piatră se mai văd printre umbrele purtate de crengi, iar uneori dacă ştii să cauţi cu privirea la baza soclului, mai poţi descoperi plăcuţe ale rememorărilor secunde , cum le-am numit într-un post anterior.
Se regăsesc apoi monumente construite sub influenţa stilului modern , o parte dintre ele având frumoase sculpturi în stil art-deco. Simplitatea monumentelor este în acest caz bine echilibrată de detalii de feronerie cu modele geometrice.
În poze vechi, din medalioane de porţelan, cu haine desuete, cu funde şi pene în coafuri savant realizate, chipuri şterse de timp privesc încă trufaş în golul din faţa lor, trecând cu privirea peste trecătorii întâmplători. Poze realizate în vremuri când lumea din jur era mult diferită, iar ei nu-şi imaginau clipa în care totul, odată cu ei înşişi, va deveni doar amintire. Iar amintirea nu reţine acum din mulţi decât ani frumos rotunjiţi, din fier forjat, în decoraţii de pe garduri de morminte. Sunt calendare întregi ale timpurilor şi oamenilor ce-au locuit oraşul, cu foi rupte şi împraştiate aiurea pe alei în forma solidificată a pietrelor.
Sunt monumente pe care familii întregi se deşiră în timp, în schimbări de nume, prenume şi date. Cine ar avea timp să înfăşoare la loc tot timpul deşirat pe aleile lungi dintre morminte, ar avea de deznodat toate datele adânc săpate în pietre, prin care s-a fixat el în trecut. Şi odata cu firul timpului, un şir întreg de oameni ce şi-au purtat unii altora visele, numele şi speranţele într-un ieri veşnic repetabil.
Veghind timpul trecut şi fixându-l cu privirea, stau din loc în loc îngeri palizi de piatra, pierduţi printre ierburi înalte. Sub privirea lor înalţimea lucrurilor se măsoară exact şi nu lasă loc de iluzii sau greşeală. Iar în tăcerea din jur, care-ţi cade grea pe umeri, simţi că şi gândurile şi-au găsit scara şi dimensiunea corecta şi că se limpezesc pe cărări déjà ştiute. Iar drumul e mereu acelaşi, dincolo de timp şi pietre tocite, către cele câteva lucruri ce poartă mereu aceleaşi nume.