In aceste zile, spaţiul public a fost invadat de interviuri, reportaje şi dezbateri care au avut drept subiect principal, bacalaureatul.
De la 1900, anul în care I.L.Caragiale publica schiţa cu titlul omonim, nimic nu pare sã se fi schimbat. E drept, rezultatele pozitive ale reformei iniţiate de Spiru Haret la sfârşitul secolului al XIX-lea aveau sã se vadã abia dupã Primul Rãzboi Mondial, semn cã o schimbare structuralã dureazã cel puţin douãzeci de ani.
Ce s-a întâmplat în ultimele douã decenii de democraţie originalã, în “ţãrişoara noastrã dragã” plinã de Georgeşti, Popeşti şi alte soiuri de Mitici? Pãi,…mai nimic!
Am mai spus-o. Noi, românii, vorbim mult. Cum prindem din zbor un subiect, cum îl tocãm pe toate feţele dar, în final, nu punem nici lucrurile în ordine, nici nu luãm mãsuri concrete. Aşa şi cu bacalaureatul.
Analiştii neamului, ziariştii de ocazie, pseudo-specialiştii revoltaţi şi sindicaliştii apatici au umplut ecranele televizoarelor cu pãreri pro şi contra pregãtirii bacalaureaţilor. Mii de foşti absolvenţi de liceu, convertiţi în postaci, şi-au dat cu pãrerea în mediul virtual: ba nu s-a învãţat suficient, ba sunt programele şcolare prea încãrcate; da’ de ce unii au avut camere de supraveghere şi alţii nu?, etc.. Singurul câştig a aparţinut olimpicilor naţionali şi internaţionali care, preţ de trei zile, au fost în atenţia reflectoarelor surclasând în materie de audienţe, scandalurile cu vedete de carton ori cu politicieni.
Dupã patru zile de convulsii verbale, apele s-au liniştit. Recunosc: n-am vãzut profesori revoltaţi care sã protesteze în agora faţã de tarifele ridicole cu care sunt remuneraţi pentru corecturã, nici asociaţiile de pãrinţi indignate de uniformizarea subiectelor de absolvire, nici consiliile elevilor care sã reclame la o orã de maximã audienţã inegalitatea de şanse în care a fost susţinut acest examen. Fiecare şi-a dat cu pãrerea în nume propriu, “ pe persoanã fizicã”.
Bacalaureatul la români poate fi un subiect de tragi-comedie care subliniazã, o datã în plus, divergenţa de opinii şi disoluţia societãţii.
Sunt convinsã cã în sesiunea din luna august, majoritatea celor care nu au avut note/medie de trecere vor fi declaraţi bacalaureaţi altfel sistemul universitar ar putea intra în faliment. Reforma examenului de maturitate se va limita, ca şi pânã azi, la mult verbiaj însoţit de ameninţãri provenite din ambele tabere. Ca la … Caragiale!
Bonus – Cercetând arhivele radioului public pentru rubrica pe care o difuzez de luni, 4 iulie, în fiecare dimineaţã, de la ora 9 – Retroeducaţia, (realizatã în colaborare cu profesorul şi istoricul Adrian Majuru), am gãsit mai multe texte despre bacalaureat, scrise în perioada interbelicã. Vã redau un fragment care mi-a atras atenţia prin valabilitate.
Bacalaureatul din acest an – Prelegere susţinutã de prof. George Al. Lefteriu la 18 noiembrie 1933
Am arãtat altãdatã şi trebuie sã menţionez şi acum cã interesul maxim suscitat de aceste examene este dorinţa intensã a candidaţilor şi a familiilor lor de a scãpa cât mai repede de acel „afurisit” de liceu, care dureazã atât de mult, e atãt de greu şi nu oferã niciun avantaj. Pe când studenţia, cu toate marile greutãţi de azi, e consideratã atât de candidaţi cât şi de protectorii lor, ca un fel de liman, o scãpare de munca migãloasã a şcolii secundare şi o posibilitate – astãzi foarte redusã- de a avea bursã, cãmin, cantinã, slujbã şi, în orice caz, o libertate dupã care suspinã orice tânãr în primãvara vieţii.
Mirela Nicolae – Radio România Cultural
