După slujbă, lumea se împrăștia încet spre casă, spre… una mică sau mare sau mă rog unde îi îndrepta ceva sau cineva. Se vorbise în biserică de semne, de semnele sfârșitului, de apocalipsă. Dl. P., inginer de meserie și pensionar actual, ajunse în parc, se așeză pe o bancă să-și încălzească oasele în soarele amiezii unei primăveri plină de surprize.
Aici era liniște și chiar vrăbiile stăteau liniștite după agitația unei dimineți când exploziile solare din ziele trecute le aduseseră mai multă hrană din gâzele plăcute la gust și care se înmulțiseră cu o mare ușurință…
Dl. P. fusese la biserică și totuși îl rodea ceva… ar fi vrut să-i spună părintelui că el se gândea la alte semne și chiar la unele activități apărute în ultimele decenii care vor aduce cu sine un sfârșit lamentabil, pe care el, inginerul și pensionarul, îl adulmecase… chiar așa, internetul cunoscut tuturor este mijlocul subtil pe care prințul întunericului îl lansase pe piața mondială și care, încet, încet, îi prinse în mrejele sale pe toți. Schimbările se văd, o lume bolnavă, fără busolă și fără morală, orbecăind într-un sat global, mai mult abstract dar cu tare concrete, care se agravează de la o zi la alta…
Cum privea așa spre soare i se păru că vede un cavaler al apocalipsei cu un ecran enorm în față și cu o tastatură de foc, pe care o manipula de zor șuierând; „n-ai unde pleca și nici ascunde d-le inginer, vremurile post-moderne te-au ajuns din urmă iar semnul fiarei e parola personală a fiecărui internaut”…
Dl.P. adormise probabil, era frig și se întoarse deja…
Horia Petru Vertan
