Să facem o plimbare într-un loc deloc bucureştean, într-un loc liniştit şi ignorat de cei mai mulţi dintre noi; care, mai mult decît un loc, este o altă lume.
Ce să căutam noi, bucureştenii care ne respectăm renumele, la Muzeul Satului? De ce ne-ar interesa să vedem nişte case vechi şi şubrezite? Păi – nici nu trebuie să ne intereseze; e de-ajuns să mergem aici aşa cum am merge într-un parc liniştit, curat şi civilizat. Şi dacă privim Muzeul Satului ca pe un parc, ca pe o grădină publică, o să vedem că merită să dăm exorbitanta sumă de 6 lei şi să petrecem o zi-ntreagă în linişte, la iarbă verde şi la răcoare.
Fiindcă nu mă pricep la case, la folclor, la etnografie şi antropologie – n-o să vă zic nimic din toate astea. Vă zic că pur şi simplu e frumos.
E atîta tihnă, atîta cuminţenie aici!
… mîţele stau la soare – sau la umbră – după pofta inimii:
… sînt şi nişte găini grase, numai bune de ciorbă; Domnul Cocoş nu a stat la poze, căuta punguţa cu doi bani:
… nu poţi să nu admiri casele, bordeiele, morile…
Îţi vine să te apropii şi să-ţi bagi nasul peste tot. Te fascinează instrumentele, detaliile, ornamentele, încuietorile; miroase a vechi şi a curat, cum nici nu mai ştii că a mirosit vreodată la ţară…
Sari şi pîrleazul…
… înainte de-a ajunge la biserică:
Şi n-ai cum să nu te duci cu gîndul la poveşti – să fie ăsta cuptorul fetei harnice a moşului?
Iar butoiul ăsta, să fi fost vreodată plin cu vin?
… însă tot mai bună-i apa! Şi dai şi peste o ţîşnitoare tipic bucureşteană, dar la fel de veche ca şi alte lucruri din Muzeul Satului:
… mai vezi coteţe, adăpători…
Iar copacii sînt aşa de mari şi de frumoşi:
Şi poţi să-ţi tragi sufletul oricînd…
… înainte de a coborî la lac:
Ăsta-i Muzeul Satului, cel căruia mulţi îi ignorăm frumuseţea.
Site-ul lor e aici.
