Domnule Director General al R.A.T.B.,
În acest fel nu se mai poate! Vineri, 20 Mai 2011, în jurul orelor 18, călătoream cu un mijloc de transport în comun dinspre Piaţa Kogălniceanu către Strada Brezoianu. Era vorba despre troleibuzul 91. Aproximativ în dreptul Primăriei Municipiului Bucureşti, vehiculul a frânat şi nu a mai pornit. Am crezut, iniţial, că este vorba de o problemă la captatori. Însă, după 2 (două) minute, uşa din faţă nu se deschisese, iar noi continuam să staţionăm. La fel şi după 10 (zece) minute. În atare condiţii, am înaintat până la cabina şoferului, cu intenţia de a solicita lămuriri în privinţa opririi. Şoferul se juca, după cum am văzut, cu un pepene verde pe care îl arunca în sus şi îl prindea înapoi. Fuma o ţigară electronică (folosindu-se de cealaltă mână). I-am cerut explicaţii. Domnia-sa, atunci, a explodat de furie, a părăsit cabina şi a venit printre noi, călătorii. Ţipa că el este patron de firmă şi că face meseria asta nu din obligaţie, ci din plăcere, şi că ar trebui să-l pupăm în (mă scuzaţi) că totuşi ne-a deschis uşile ca să urcăm. Cineva l-a întrebat cât o să mai stăm acolo, iar Domnia-sa a răspuns că atât cât va avea chef să se joace cu acel pepene verde. În ciuda faptului că nimeni nu mai zicea nimic, s-a enervat şi mai rău, a ieşit din troleibuz şi a aruncat pepenele într-un panou publicitar. A urcat îndărăt şi ne-a explicat urlând că nu doar pepenele fusese al său, ci că şi panoul publicitar putea să fie al său dacă şi-ar fi dorit. Însă nu-şi dorea. Fiindcă preferase berea. Pepenele verde nu merge cu bere, că te pişi la volan. Prin urmare ce (mă scuzaţi) lui voiam de la Domnia-sa. Deja era un sacrificat, Domnia-lui, care, patron de firmă, se cobora (din pasiune) până la a conduce nişte cretini ca noi cu un troleibuz depăşit, când el avea acasă un bolid roşu italian cu care nu putea să umble fiindcă (mă scuzaţi) ăştia de la Primărie (şi arătă, efectiv, Primăria) fac un (mă scuzaţi) de când au fost aleşi. În (mă scuzaţi) lor!
Auzind asemenea cuvinte, mie mi s-a făcut rău. Am mai apucat doar să văd că şoferul coborâse pe trotoar şi ţopăia zbierând “Eu sunt patron de firmă! Nu sunt marsupial!”. Cineva de lângă mine a spus că omul acela (se vede) îl citise pe Husserl, fiindcă înţelegea viaţa într-un alt mod decât noi. Tot în acea clipă, altcineva, tot de lângă mine, a spus: “Nu te mai ascunde! Ieşi de aici, renunţă la frică, la tot, şi urlă şi tu că toată scena asta e o aberaţie prin care îţi doreşti numai să ajungi la momentul în care vei pomeni iarăşi despre femeia cu plete negre, căcănarule!”. – Bine, dar mă aflu într-o societate de imbecili!, am protestat. “Haide să fim serioşi”, a replicat vocea, “pretexte! Imbecili au fost dintotdeauna, dar nu asta e miza în momentul de faţă! Doar ştii bine că pentru EA poţi trece peste orice!”. M-am enervat, dar nu puteam să mişc. Un pensionar găsisisisisisisisisisisisisisisisisisisise (mă scuzaţi, am o problemă la computer) o bucată de pepene şi o molfăia pe scaunul său. Am întins mâna către vocea obraznică pentru a nu mă sufoca. Mi-a zis:
“Gândeşti cam aşa:
«Nu-mi vei putea scăpa:
eu sunt absenţa ta.
Te împresor fiind oriunde nu eşti, iar de renunţat nu voi renunţa niciodată eu, ci tu va trebui să renunţi la tine pentru a ne găsi…» Continuă tu!…”. N-am vrut să fac asta, o voiam doar pe EA, Domnule Director General, cu părul ei negru şi cu privirea ei de pisică imperceptibilă, cu toate ale sale, umeri şi glezne şi istericale, dar n-am apucat să mai spun o vorbă, deoarece patronul se calmase şi revenea la volan, iar glasul difuzorului anunţa cu dezinteresată amabilitate că “Urmează staţia Cişmigiu”. Când mi-am revenit, bătrânul de alături terminase de mâncat fragmentul de pepene verde şi trecuserăm de Universitate.
Singura Dumneavoastră atitudine corectă ar fi să vă redactaţiţiţiţiţiţiţiţiţiţi pe loc demisia, ajutându-i şi pe colegii Dumneavoastră analfabeţi să o redacteze pe a lor. Poate ajung patroni de firmă citindu-l pe Husserl.
