Pe strada Tunari, spre capătul dinspre intersecția cu Ștefan cel Mare erau mai multe case, făcute de meșterii italieni între cele două mari războaie mondiale. Casa de la numărul 77 nu fusese naționalizată, ținându-se cont că proprietarul nu era un fost asupritor ci un venerabuil judecător care nu făcea greutăți noului regim instalat imediat după război, la mijlocul secolului trecut.
Ba avea și o poveste interesantă… În plină maturitate, să tot fi avut peste jumătate de secol, se îndrăgostise ca un tinerel imberb de o doamnă pe care tocmai o divorțase. Doamna Elena, acesta îi era numele, era o femeie frumoasă și mai ales tânără. Era mai mică decât ilustrul domn judecător cu peste 30 de ani și totuși a început un mariaj reușit și mai ales ferit de griji. Vă dați seama că era o adorată și o dezmierdată, făceau călătorii în toată Europa, ba și în Egipt de unde a venit plină de viață și mai ales de fotografii, care să ateste minunatele clipe… Dar viața, cu meandrele ei și mai ales cu schimbarea opticii noului regim instalat imediat după război, a transformat și viața acestui cuplu, obișnuit dealtfel înainte de război… nu puțini bărbați, mai ales cu o anumită stare și poziție socială, aveau soții tinere și foarte tinere și erau fericiți mai mult sau mai puțin.
N-avem de unde ști mai mult. Și uite așa casa cu un etaj și mansardă se umplu de chiriași. Cu mare greutate și-au adus și o soră de-a soției cu întreaga familie care avea și doi copii, la parter.
Încet, încet, ceilalți chiriași au plecat și au rămas la parter cele două familii. Când totul părea că lucrurile se mai așezaseră, venerabilul domn judecător a plecat în lumea celor drepți; probabil nu fusese un om rău dar de, toți trebuie să treacă pe alte meleaguri de unde nimeni nu se mai întoarce.
Cum viața merge înainte, doamna Elena, de-acum o doamnă matură și încă frumoasă, și-a găsit o altă pereche, un domn fost ofițer, dar tot mai mare ca ea, cel puțin cu 20 de ani… dar soarta nu stă degeaba, lucrează nenormat, fără zile de repaus sau de sărbătoare. Domnul ofițer se trezea în zori și în loc de înviorare, o poftea la dans pe doamna Elena, și tot așa, zi după zi, până a trebuit să plece și el pe celălalt tărâm…
S-a întâlnit cu ilustrul judecător, soțul dinaintea lui la cimitrul Sf.Vineri în același cavou și probabil având aceleași lucruri comune, și au depănat amintirile…
Altceva a însă interesant, chiar în ziua înmormântării gravului ofițer în aceași casă se oficia o nouă unire matrimonială între o nepoată a doamnei Elena cu un tânăr sfios și arătos, venit din provincie, tânar care și-a amprentat destinul cu cel al casei, o lungă perioadă de timp.
Dar asta e o altă poveste care poate fi auzită într-o bună zi, atunci când vor fi condițiile potrivite…
(horia petru vertan)
