mă-ntrebam, acu’ ceva vreme, unde se duc şi de unde vin toţi oamenii ăştia de pe străzi, din maşini, din metrou. Pen’că, la orice oră ai merge în oraş, dai peste acceaşi aglomeraţie.
Te-ai gîndi – oamenii ăştia n-au altceva mai bun de făcut? Oamenii ăştia nu muncesc?
Apoi mi-am dat seama că numai un fraier putea să se-ntrebe chestia asta; un fraier care nu vede pădurea din cauza copacilor.
În Bucureşti se munceşte; de fapt – ştiţi. Uitaţi-vă-n jurul vostru: voi şi toţi cunoscuţii voştri munciţi. faceţi ceva. aveţi o ocupaţie. Cîţi bucureşteni stau şi nu fac nimic? Tare puţini.
Ce vreau să zic? Aşa e bucureşteanul. Nu stă pe loc. Umblă, merge, se duce şi se-ntoarce. Dacă are un sfert de oră-n plus, trece pe undeva. Şi niciodată n-a fost altfel.
Mi-aduc aminte de Bucureştiul anilor 80. Era comunism, ceauşism, dictatură – dar, la orice oră a zilei, între Romană şi Unirii, pe la Universitate, pe Bulevard, pe Victoriei – prin tot centrul, ce mai! n-aveai loc să mergi pe trotuar. Autobuzele erau pline, chit că era 10 jumate dimineaţa sau 2 dup-amiaza.
Iată două poze de pe Tramclub: amîndouă sînt cam din aceeaşi perioadă – începutul anilor 80. Vedem Piaţa Unirii după-amiaza şi Piaţa Universităţii înainte de prînz: oameni, maşini, viaţă de zi.
Ambuteiajele au apărut după 1985-86; ce-i drept – timid, pe străzi ca Mihai Eminescu ori Ştirbey-Vodă. În 1988-89, dimineaţa se făceau cozi la intrarea dinspre Budapesta a Pasajului Unirii.
Dar uitaţi-vă prin pozele interbelice; şi acolo se vede bucureşteanul care nu stă locului! Iată Calea Victoriei pozată de Margaret Bourke-White:
… sau bulevardul Brătianu, în miezul zilei – nu vi se pare animat?
Astăzi Bucureştiul e aglomerat pentru că sîntem mulţi oameni şi avem multe maşini. Şi nu pentru că s-a petrecut ceva cu bucureşteanul în istoria recentă. E aşa cum a fost mereu – pe fugă, din loc în loc.
