Să vii din provincie în București e ca și cum ai pune o picătură într-un ocean, dar unul care undeva scaldă plaje exotice și exclusiviste, în altă parte bucură sute de cearceafuri ieftine înghesuite pe-un pământ murdar, iar peste tot, aiurea și pretutindeni, cu vasele care-l traversează și îl poluează. Iar picătura care e bietul student dintr-un oraș mic se împarte în mii de atomi care unii ajung în Havana bucureșteană, în birouri de multinaționale, ba și mai mulți se impregnează în prosoapele acoperite de coji de semnițe și tabloide, iar restul se plimbă haotic prin grămezile de peturi și reziduri care plutesc fără griji în nemărginitul ocean.
Asta e fascinant în București – e teribil de vast, atât de întins încât îți diluează amintirile, gândurile, sentimentele, chiar pe tine însuți. Poți merge cu o mie de prieteni pe aceeași alee din parc, te poți săruta cu zeci de perechi diferite de buze și totuși locurile acelea absorb trecutul și totul e nou. Fiecare pas, fiecare stradă, fiecare fațadă jerpelită. Te simți un permanent vizitator sau, în cel mai bun caz, un chiriaș acceptat, un om care așteaptă o scrisoare sau un telefon pentru a lua trenul din Gara de Nord și a pleca undeva, departe de București.
Da, Gara de Nord, e ca un propulsor care și pe mine m-a trimis zi de zi, săptămână de săptămână, departe de orașul acesta curios de urât, dar prea bizar să nu-ți placă. Și totuși, imediat ce te depărtezi de București, te-ntorci la el. Fără amintiri, fără resentimente, însă cu un amestec de șanse, pesimism, speranță, blazare și visare.
Bucureștiul este ca un drog – o dată ce ți-a intrat sub piele, nu îi scapi și nu îți mai scapă. Cu cât îl simți mai tare, cu atât te macină, te chinuie mai aprig, dar lipsa lui te aruncă în sevraj. Pentru că oricât l-ai urî, Bucureștiul este unic în frumusețea sa malefică.
