Desigur că prezentarea schiţei de sistematizare a municipiului Bucureşti a generat discuţii animate, axate, în principal, pe structura cadrului urbanistic şi a modului în care concepţia de organizare a vieţii sociale este exprimată în planuri, diagrame şi machete.
Problema aşa-ziselor „oraşe-dormitor”, lipsite de activităţi sociale, de centre de polarizare a vieţii colective şi destinate, aşadar, aproape exclusiv locuinţelor, este, cred, în acest moment, o uşă deschisă. Azi nimeni nu poate susţine o asemenea formulă ca acceptabilă. Ivită cu foarte mulţi ani în urmă, în anumite aglomerări urbane, realizate în masă după anul 1950 în toată Europa, ea este într-o măsură, urmarea nevoii stringente de locuinţe, ce a determinat o masivă dirijare a fondurilor de investiţii în această direcţie şi limitarea la minimum (un minimum ce s-a dovedot ulterior insuficient) a dotărilor de ansamblu.
Este regretabil, totuşi, că în Bucureşti, ca şi în celelalte oraşe din ţară, unele ansambluri de locuinţe nu au fost astfel realizate, încât, ţinându-se seama de cerinţele în perspectivă ale celor ce le vor locui, să se fi rezervat terenurile necesare unor viitoare dotări. Asemenea marje suplimentare pentru cuprinderea ulterioară a unor noi funcţiuni orăşeneşti, care azi nu pot fi decât schiţate foarte vag, s-ar fi putut crea încă de la început sau măcar acum, în schiţa viitoarelor construcţii.
Lipsa acestor dotări. în prezent, dar mai ales insuficienta prudenţă în dezvoltarea de perspectivă, relevă o optică încă îngustă, o lipsă de prevedere, care nu este caracteristică unei gândiri urbanistice de anvergură. Aceste dotări cu elemente comerciale, instituţii culturale, cu diferite servicii publice, care să anime şi să atragă populaţia noilor cartiere, să contrabalanseze atracţia tradiţională a centrului (care nu cred să fie o fatalitate, şi nici o lege obiectivă) sunt legate de o întreagă concepţie modernă a „locuirii”, concepţie ce-şi face tot mai mult loc în practica mondială şi care se caracterizează prin integrarea funcţională a locuinţei propriu-zise în ansamblul urbanistic, prin completarea funcţiilor ei cu funcţii exterioare, prin preluarea unor activităţi ale vieţii individuale sau de familie (fără a anula funcţiile de bază ale celulei sociale), de către servicii şi instituţii colective.
Unii paşi, e drept, timizi, sunt făcuţi – mă gândesc la serviciile alimentare de tip „gospodina”, sau la bucătăriile de bloc, deşi foarte puţine şi insuficient de avantajoase, la unităţile „Nufărul” sau la asistenţa parţială a copiilor în creşe şi grădiniţe.
Locuinţa viitorului nu se poate orienta către dezvoltarea unei funcţionalităţi închise, de tip tradiţional, în care – de exemplu zona gospodărească – să ocupe locul preponderent. În schimb, locuinţa trebuie, tot mai mult, să ofere capacităţi de odihnă, de recreare, de izolare chiar şi de reunire a membrilor unei familii ; ea trebuie să devină un cadru al omului care citeşte, lucrează sau practică o serie de îndeletniciri recreative utile şi, totodată, să-i ofere spaţii suficiente pentru un volum sporit de aparatură tehnică domestică sau culturală.
În ansamblu, putem afirma că în procesul de evoluţie a locuinţei – şi, repet, mi se pare că acest lucru este insuficient ilustrat într-o sistematizare ce vizează anul 2000 – se conturează o tendinţă de migrare a unor funcţii spre exterior şi de deschidere a spaţiilor interioare, pentru o societate orientată spre o producţie de calificare tehnică, recreaţie activă şi consum sporit. Pentru aceasta, este necesară o gândire mai flexibilă, este nevoie de imaginarea unei formule noi de integrare a locuinţei în ansamblul urbanistic.
Însăşi structura locuinţei ar trebui să evolueze. Evident, viitorul – cel puţin previzibil – este al locuinţei colective, ce reuneşte zeci sau sute de apartamente. Dar aceste clădiri trebuie să fie, neapărat, simple justapuneri de camere? Nu trebuie să fie oare, organisme sociale complexe, cu spaţii de activitate casnică, cu mici servicii de prestări, cu un sistem de alimentaţie eficient şi la îndemână, cu locuri de joacă şi sport pentru copii?
[…]
Între proiectanţi, constructori şi producători nu există încă un dialog suficient de concertat, pentru a obţine o ridicare a gradului de industrializare şi a nivelului de finisaj al clădirilor industrializate (singura cale de creştere rapidă a volumului de construcţii). Aceasta face ca schemele volumetrice care alcătuiesc paleta urbanistică să fie încă foarte simpliste şi nici măcar să nu beneficieze de acea acurateţe tehnică a detaliului, care salvează, în oarecare măsură, aspectul monoton al clădirilor. Am putea spune atunci „sunt monotone, dar, cel puţin, sunt frumoase”.
De altfel, vorbind despre monotonie, nu aş arunca anatema asupra clădirilor luate individual. Pretutindeni şi în toate timpurile, locuinţele de serie, ansamblurile, au fost realizate cu elemente aproape identice între ele, ceea ce conferă o unitate de atmosferă. Totuşi, monotonia, la scara realizărilor moderne, este destul de uşor de eliminat. Nu faptul că blocurile seamănă supără cel mai mult, ci faptul că un colţ al aceluiaşi ansamblu este identic cu alt colţ al aceluiaşi ansamblu şi cu colţurile altor ansambluri.
În epoca actuală, urbaniştii sunt cei ce trebuie să împingă înainte gândirea artistică şi tehnică. Azi arhitectura se face cu case întregi. Bine proporţionate, cu o decoraţie modestă dar impecabil finisată, cuprinzând locuinţe confortabile – confortabile nu înseamnă, totdeauna, mari – aceste case trebuie să fie mânuite cu abilitate de proiectantul ansamblului.
dr. arh. Mihai CAFFE, şef de atelier locuinţe tip – I.S.A.R.T.
[Informaţia Bucureştilor, 1970]
