Edelweiss

La 22 februarie 896, după ce fusese chemat în Italia de către papa Formosus, Arnulf a ocupat Roma şi a fost încoronat ca împărat. Încă nu ştiu în ce măsură uitase lumea de bătălia de la 1 noiembrie 891, când acelaşi Arnulf îi învinsese pe normanzi. Cert este că, în februarie 2011, am intrat în bloc fără să fiu nevoit a mai suna la interfon, deoarece o doamnă tocmai deschisese. În 961, Otto cel Mare (chemat de papa Ioan al XII-lea) a pornit cea de-a doua sa campanie în peninsulă. Rege mai întâi la Pavia, în 2 februarie 962 a fost uns, la Roma, ca împărat. Ceva mai târziu, proaspătul Imperiu avea să capete numele de Sfânt Imperiu roman de neam german. Cred că era cam ora 11,50 când am urcat în lift. Relaţia dintre cele două momente (februarie 896, februarie 962) rămâne misterioasă. Februarie 2011 este misterul însuşi. Otto ajungea stăpân peste ducatele de Saxonia, Franconia, Suabia, Bavaria, Lotharingia, precum şi peste marca Bilingilor, peste mărcile Meissen şi Lausitz, Carintia, Nordmark, având ca vasale regatul Italiei şi regatul Burgundiei. Şi am sunat la uşă. Lupta, în acel timp, avea ceva mai fizic,  îţi dădea răgaz a privi sângele. Pumnalul, observa Borges, are avantajul intimităţii. N-am auzit paşii, însă te-a trădat o uşă dinăuntru – scârţâind. O mitralieră, un bombardier, un cutremur sunt concepte, forme de maximă eficienţă – în care poate să încapă orice. Mâna ta pe fierul acela. Dincolo, îţi vedeam glasul râzându-mi. John Pym a fost arestat din ordinul lui Iacob I, care, în 8 februarie 1622, dizolvase cel de-al treilea Parlament. Ceva atât de mic şi de preţios încât (vorba cuiva de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea) putea fi ţinut ca un secret. Avea puţină, foarte puţină importanţă că, în 1525, francezii, care luaseră Milanul a nu mai ştiu câta oară, au fost învinşi de către imperiali; coincidenţă: la Pavia. Şoldurile ţi s-au arcuit în cale, secretul a făcut semn către hol, am intrat. Cu acel prilej, Francisc I fusese luat prizonier de Carol al V-lea. Ţi-am prins chipul, foarte încet, în căuş, iar mirosul pletelor tale negre a invadat continente, ţărmuri, coaste şi umeri. Nu mai conta. În februarie 1242 se termina sinistra invazie a tătarilor în Ungaria (după ce, la 11 aprilie 1241, la Mohi, armata maghiară fusese făcută una cu pământul). Însă eu îţi aveam respiraţia, minima deviere a privirii (că tu nu m-ai zărit, îţi cunosc bine stratagemele). Ne găseam într-un fel de no men’s time fabricat anume ca să mă doreşti de parcă n-aş fi existat, als ob între coapsele tale voalate  cândva. Habar nu mă ai, diferite istorii ne joacă de-a noi înşine – prefăcându-ne că n-am parcurs o intersecţie mai veche, prefăcându-ne că Moirele şi sfârcurile tale n-au nici o legătură, că nu există nici vorbe, nici buze, nici iatagane, străzi, masacre sau nopţi. Nu există nimic, aşa e? Fireşte, vei citi rândurile astea ca şi cum (iar ca şi cum) nu le-ai citi, vei spune “OK, sunt  pentru Comoara Hestugmiţilor, n-au consecinţe”. Dar ai văzut vreodată un paloş despicând o mutră? Hai să lăsăm aiurelile simbolice: mă refer la o bucată mare de metal, ascuţită, care taie în două creierii unui adversar. Mă refer la trosnet, la colcăiala de pe lamă, la zvâcnirile membrelor separate subit de autoritatea ţestei. O epocă, îţi aminteşti, poate fi rezolvată uşor într-o clipă. Şi tandru. Şi gura îţi era la nici o răsuflare distanţă. Nu vrei să afli ce înseamnă hotar. Nu vrei să afli ce înseamnă că EU te vreau. Sunt plecat, îmi auzi vocea? Vino!