(partea I poate fi citita aici)
Legitimarea unui astfel de demers întâmpina probleme juridice, deoarece legea există la acea dată nu prevederea existența și rezolvarea unor astfel de probleme. Textul interpretabil putea naște controverse, decizia Consiliului de Coroană se întemeia pe o scrisoare a principelui neautentificată de vreun notar sau de ministrul român în Italia și, nu în ultimul rând, statutul Case Regale nu prevedea dispoziții pentru situația în care un membru al său renunță la prelogative. Astfel încât în perioada 1-3 ianuarie au avut loc întâlniri ale Consiliului de Miniștri care au stabilit proiectele de lege care urmau să fie prezentate Reprezentanței Naționale. Dacă în fața lui Ferdind, langa Sinaia, toți participanți au declarat că susțin dorința suveranului de a elimina ”creanga putredă” din dinastie, în Parlament situația a stat într-un mod subtanțial diferit. Nicolae Iorga a declarat că întregul demers era unul orchestrat de către partidul lui Brătianu care urmărea consolidarea stăpânirii politice peste România și astfel se vedea nevoit să se declare total împotriva actului, Ion Mihalache, după ce a subliniat atașamentul Partidului Țărănesc față de Coroană, dar și-a declinat orice răspundere față de decăderea lui Carol din prelogativele de moștenitor, în timp ce Averescu a avut o fermă poziție anticarlistă. Având ultimul cuvântul, bătrânul Brătianu a cerut ca această problemă, a drepturilor la tron a lui Carol, să fie încheiată o dată pentru totdeauna. Atât în Senat, cât și în Camera Deputaților, proiectele au fost adoptate cu o majoritate covârșitoare, țărăniștii și naționalii abținându-se de la vot. Reunite apoi într-o sesiune comună, cele două camere, au adoptat noile modificări aduse legii casei regale care instituiau prevederi pentru situații în genul celei create de Carol și oficializau viitoarea regență formată din Miron Cristeaprincipele Nicolae, patriarhul și Gheorghe Buzdugan. Ultimii doi erau sub influența lui Ion I. C. Brătianu, iar principele putea fi controlat de către Regina Maria, care la rândul său poate fi manevrată politic de Barbu Știrbey, cumnatul liderului liberal. Astfel, după cum Iorga sublinia, dinastia de Argeș biruise dinastia de Sigmaringen. Actul de la 4 ianurie 1926 consființea înlăturarea lui Carol din succesiunea tronului românescu și deschidea o luptă intensă pe plan politic care avea să se accentueze din vara lui 1927, de după moartea regelui Ferdinand.
Principele Carol devenise cetățeanul român Carol Caraiman și se stabilise alături de Elena Lupescu la Paris, unde beneficia de fondul bănesc foarte consistent cu care se alesese după renunțarea la tron . În ciuda depărtării față de țară, urmărea cu atenție cum scena politică românească intră ușor în criză, concretizată inițial prin lupta dintre PNL și Partidul Poporului contra țărăniștilor și naționalilor. De asemenea, unitatea partidelor era subrezită și cel puțin în rândul PN-ului, PȚ-ului și PNL-ului era tendințe centrifuge (grupările Voevod, dr. Nicolae Lupu ,Alexandru Vaida , respectiv Gheorghe Tătărăscu) care promovau o altă linie decât cea a liderilor. La 10 octombrie 1926, prin fuziune, ia naștere Partidul Național – Țărănesc, care, ducând o politică anti-liberală, se va folosi de toate atuurile posibile, inclusiv de o apropiere de ostracizatul Carol Caraiman. Deja se vorbea în presă de o posibilă împacare a lui Ferdinand cu fiul său, mergând până la a se discuta posibilitatea unui complot care să-l impună pe fostul principe în vechea calitate de moștenitor al Coroanei . În schimb, la insistențele lui Ion I. C. Brătianu, Alexandru Averescu, președintele Consiliului de Miniștri întărește măsurile de pază la graniță și trimite o echipă de spion la Paris pentru a-l supraveghe îndeaproape pe Carol.
Prima ieșire publică a fostului moștenitor a avut loc în decembrie 1926, când starea de sănătate a regelui Ferdinand se agravase, dezmințind că ar avea de gând să dea o lovitură de stat, dar fără să nege posibilitatea de a se întoarce în țară . Ferdinand continua, totuși, să spere că, în cazul morții sale, țara nu va fi condusă de o Regență, manifestând clemență pentru Carol, cu condiția ca acesta să renunțe la legătura cu Elena Lupescu. Aceeași tendință va fi adoptată de toate forțele politice, cu excepția liberalilor și a grupării lui Nicolae Lupu, un rol principal avându-l PNȚ-ul. Încurajat de instabilitatea ce domnea în politica de la București, Carol va da, în februarie 1927, prima declarație publică în care va lăsa să se înțeleagă faptul că este dispus să revină la tronul țării. Sfârșitul apropiat al suveranului cauza o puternică trepitadație la nivelul scenei politice românești, astfel că orice partid care vroia să ducă o campanie anti-liberală, făcea apel la bune sentimente față de fostul moștenitor al coroanei.
Moartea lui Ferdinand a contribuit la sporirea zvonurilor despre o posibilă reîntoarcere a lui Carol, așa că autoritățile au trecut la cenzura presei și la arestări preventive. În același timp, intra în funcțiune instituția Regenței care promitea să vegheze bunul mers al țării până când micul Mihai avea să ajungă la vârsta de 18 ani, pentru a putea să domnească singur. România intra astfel într-o nouă etapă a istoriei sale, una în care era evidentă stăpânirea lui Ion I. C. Brătianu, iar acuzele îndreptate împotriva liderului liberal nu au încetat să apară, luând naștere astfel 2 tabere politice: una care acționa pentru consolidarea actului de la 4 ianuarie și una anti-liberală, care lăsa deschisă ușa negocierilor cu Carol. Acesta din urmă hotărâse că a venit momentul de a intra în scenă și de a lua înapoi tronul țării, fapt reliefat de declarațiile sale date presei, în care afirma că declarația din decembrie 1925 fusese una impusă, nicidecum o dorință a sa.
Între timp, Elena Lupescu își mărea influența pe care o avea asupra lui Carol și în același timp, în jurul celor doi se închega o grupa carlistă formată din oameni precum Barbu Ionescu, Puiu Dumitrescu, Nicolae Gatoski sau Mircea Mihail, afaceriști de ocazie care vedeau în fostul principel partida norocoasă în urmă căreia ar fi beneficiat de posturi cheie în economia României, în urma unei eventuale restaurații. De asemenea, în țară existau personalități precum Nae Ionescu, Nichifor Crainic sau Nicolae Iorga care se declarau fățiș contra actului de la 4 ianuarie. Carliștii încercau să creeze un curent de opinie favorabil reîntoarcerii fostului moștenitor, găsind în Averescu un sprijin neașteptat . Acesta, după ce și-a văzut alianța cu Brătianu distrusă, a găsit în pista Carol Caraiman șansa de a reveni la conducere. În fața unei astfel de situații, Ion I. C. Brătianu s-ar fi gândit chiar și la proclamarea republicii, dar până atunci, guvernul liberal a hotărât să dea o pildă grupării carliste și de aici a apărut cazul Manoilescu. Mihai Manoilescu, reîntors în țară după întrevederea cu Carol a fost acuzat de uneltire împotriva ordinii constituționale, arestat și judecat, dar, spre stupefacția lui Brătianu, a fost achitat. A luat astfel naștere ideea unei alianțe anti-liberale, formată din PNȚ, Partidul Poporului și Partidul Național. Escaladându-se tensiunea internă, PNȚ-ul a hotărât convocarea unei mari adunări pe 20 noiembrie 1927 la Alba Iulia, pentru a pune presiune pe guvernul liberal, dar acesta interzice manifestarea.
Moartea subită a lui Ion I. C. Brătianu, la 24 noiembrie 1927 a fost o lovitură neașteptată în favoarea grupării carliste care se vedea la acel moment lipsită de cel mai înverșunat inamic. Regența îl numește pe Vintilă Brătianu drept noul președinte al Consiliului de Miniștri, dar acesta nu are puterea de a se ridica la nivelul fratelui său, astfel că propaganda PNȚ-ului în favoarea lui Carol se întețește. Au loc adunări, manifestații, se aduc acuze Regenței și sunt lansate atacuri împotriva politicii liberale. Pentru a arăta celor 3 regenți sprijinul popular pe care se bazau și de a-i presa să îi aducă la putere, liderii PNȚ-iști decid convocarea la Alba Iulia a unei mari adunări, pe 6 mai 1928. Colucrând pe linia politicii antiliberale, între PNȚ și Carol au loc tratative, în ideea unei reveniri in cognito a fostului principe în mijlocul adunării populare. Beneficiind de sprijinul lui Barbu Ionescu, Carol Caraiman desfășoară o vie activitate în media engleză, oferind interviuri pline de subînțeles și neascunzându-și simpatia față de național-țărăniști. În același timp, în țară, Ministrul de Interne, I.G. Duca cere autorităților să intre să își intensifice acțiunile de supraveghere și să înăbușe orice acțiune în favoarea lui Carol. În plus, a luat legătura cu guvernul britanic cerându-i să acționeze împotriva oricărei încercări a fostului moștenitor al tronului de a reveni în România. Barbu Ionescu închiriase 2 avioane cu care urma ca la 6 mai să se materializeze dorința lui Carol de a reveni, în forță, în țară. Un prim avion ar fi urmat să aterizeze la Alba-Iulia în dimineața zilei, pentru a aduce ”Manifestul de la Gladstone” , un veritabil apel al lui Carol adresat poporului român pe care-l închema ”să-l înconjoare”, iar al doilea avion ar fi urmat să ajungă câteva ore mai târziu și să-l aducă pe însuși fostul moștenitor. Operațiunea nu a avut succes, deoarece manifestele au fost confiscate de guvernul maghiar în timpul tranzitării, autoritățile britanice au oprit decolarea avioanelor, iar Iuliu Maniu nu a putut fi convins, prin intermediari, să se declare public în favoarea revenirii lui Carol. Astfel, adunarea de la Alba Iulia s-a terminat fără incidente, dar cu PNȚ-ul mulțumit de dovada popularității pe care o făcuse Regenței. Acțiunea a avut o serie de consecințe nu tocmai plăcute pentru Carol: a fost forțat de autoritățile de la Londra să părăsească teritoriul acelei țări și s-a stabilit la Paris; fostul principe a înțeles că nu se mai poate bizui pe un anumit partid politic, față de care ar fi avut datorii în cazul restaurației; curentul pro-carlist din țară trebuia reactivat, deoarece cel din străinătate nu era suficient; și nu în ultimul rând, acțiunile sale nu trebuiau să mai fie unele fățișe, ci trebuia depus un efort discret care să nu trezească atenția Bucureștiului.
(va continua)
