Acolo unde se întretaie destinele unor străzi, într-o piaţă cunoscută a oraşului Bucureşti – Piaţa Romană – lipită de calcanul Academiei Comerciale (ASE) îşi încheie destinul un loc care a trăit câteva epoci, începând cu primul război mondial. Azi, ca şi ieri este cunoscută drept «casa de la nr.7» din Piaţa Romană, a cărui curte se întindea, făcând loc unei case mici cu garaj unde primii proprietari îşi cazau personalul ce îi deservea: un şofer, un valet, surori medicale, o bucătăreasă. Dacă te uiţi azi în imensa curte pustie, nici urmă de acea căsuţă auxiliară; deasupra tronează pasarela Academiei Comericale care face legătura între corpul vechi din piaţă si corpul nou construit cu vreo treizeci de ani în urmă.
Casa de la nr.7 era o construcţie plăcută, cu etaj şi pod generos. Intrarea principală era în curte unde te întâmpina sclipind de curăţenie o scară de piatră deasupra căreia trona o consolă de fier forjat acoperită cu sticlă verzuie. De acolo se intra într-un hol plăcut, mare, din care puteai avea acces la cele patru saloane şi la scara de lemn interioară care ducea la etaj.
Şi aici, holul mare avea acces la patru camere mari şi la una mai mică, care se afla deasupra intrării principale.
Locatarii, proprietari sau nu, şi-au lăsat amprente nevăzute şi neştiute în trecerea efemeră spre eternitate, nu mai mult şi nici mai puţin ca în toate casele în care sufletele cu trup îşi pregătesc nemurirea.
Imediat, după primul război mondial aici îşi avea sediul un mic ambulator în care saloanele bolnavilor se aflau la etaj. rTatamentul, mâncarea, corespodenţa şi chiar unele mici pachete primite de pacienţi erau trimise de la parter printr-un lift de interior, de dimensiunea unui raft. Întregul stabiliment, cu căsuţa şi curtea generoasă, era proprietatea unui important doctor din acele vremuri, Nanu Muscel, un tip distins, cu mustăcioară şi barbişon, care alinase multe nevralgii, inventând un medicament similar unor algezice de azi ca antinevralgicul. Realitatea Ilustrată îi făcea nu rareori reclamă, iar cei care mai găsesc azi această colecţie o pot confirma.
Dr.Nanu Muscel îşi avea cabinetul imediat pe dreapta, cum intrai din scara principală, la parter. Era un cabinet plăcut, cu multă lumină naturală, cu flori de interior, aşezate discret printre planşe de anatomie şi dulapurile nichelate pentru medicamente şi un minim de instrumentar medical. Era un cabinet normal pentru acele timpuri, aflat în centrul unei capitale de regat care îşi reîntregise neamul, mărindu-şi teritoriul în defavoarea unor vecini care mârâiau surd, aşteptându-şi revanşa.
Dar să revenim la ilustrul personaj, o personalitate de vârf a medicinii, un om şi un medic cu un ascuţit simţ al observaţiei, inteligent, intuitiv şi posedând un deosebit umor fin pe care şi-l ascundea uşor sub mustăţile şi barbişonul la modă atunci.
Fără nici un efort evident, am fost martorul neştiut a unei consultaţii, destul de normale dar totodată nostime prin finalul ei. Felul cum mă strecor prin falii de timp şi rătăcesc în insule urbane, mai mari sau mai mici, e o altă poveste pe care odată şi odată am s-o dezvălui. Dar să revin atunci, prin anii 20, sau chiar aproape de anii 30, când în cabinet au intrat două fete, drăguţe, una şatenă potrivită ca statură şi cealaltă brunetă mai înaltă şi ceva mai palidă. Aceasta din urmă avea şi o stare subfebrilă, era neliniştită şi se uita la sora ei mai mare, studentă deja, în grija căreia era dată acum când mai avea câteva clase şi termina liceul şi care deja începuse să converseze cu doctorul. După o scurtă cosultaţie, spre satisfacţia tuturor, fata brunetă a aflat că nu avea nimic grav, doar o banală răceală şi poate o mai puternică nostalgie a ţinuturilor natale din nord – Bucovina nu poate fi scoasă din inimă aşa de uşor; i s-a recomandat să se hrănească mai bine şi cam atât. Atunci studenta a întrebat de costul consultaţiei. Răspunsul nu a fost verbal, mâna fină a doctorului a arătat spre un avizier la vedere din cabinet pe care erau trecute anumite tipuri de consulaţie şi costurile lor. Studenta a plătit şi amândouă au plecat. Pe stradă au făcut câţiva paşi, poate ceva mai mult, apoi sora mai mare şi-a amintit că trebuie să meargă undeva singură şi a trimis-o acasă, la gazdă, pe sora ei. Foarte gânditoare studenta s-a întors grăbită în Piaţa Romană, la nr.7. În fugă i-a spus portarului care o privea întrebător, că a uitat ceva în cabinetul doctorului. Iat-o iar în cabinet unde dintr-o suflare i-a zis distinsului medic: „e prea mult cât am plătit pentru o vizită atât de scurtă, ştiţi” şi nu a mai continuat la un semn al interlocutorului, care o privea cu multă bunăvoinţă şi poate puţin ironic. A băgat mâna în sertarul biroului şi a scos poate mai mulţi bani decât a primit de la fete, şi a zis totuşi: „fata dragă o să ajungi departe”. Şi a zâmbit în barbişon… Într-adevăr fetiţa a ajuns departe prin vremuri, a trecut şi de al doilea război mondial, şi-a făcut o colecţie de prieteni, poate amanţi, din domeniile de vârf ale elitelor culturale şi nu numai, unul dintre ei a înzestrat-o cu un apartament mare într-un bloc aproape de Piaţa Rosetti.
Să revenim însă la eroul nostru principal, casa din Piaţa Romană nr.7, care a trecut şi peste al II-lea război mondial. Doctorul Nanu Muscel a plecat şi el dincolo de bariera cauzalităţii, în alte dimensiuni, de unde revine uneori, făcând-ul pe un alt ilustru locatar să-i aşeze bustul găsit în pod, în holul de sus, care se separase de partea de jos.
Casa avea acum două părţi distincte cu intrări separate. Scara care ducea sus din marele hol de jos a fost separată de un perete fals iar acum se folosea doar pentru cei care locuiau la etaj şi care intrau printr-o portiţă făcută în gardul de fier forjat, aproape de clădirea Academiei Comerciale.
A fost un timp plin de busculări şi transformări sociale interesante pentru unii, lipsite de sens pentru alţii şi chinuitoare chiar pentru o minoritate… Când vremurile sunt prea bulversate e ca atunci când se lasă o pâclă deasă şi orice călător nu mai poate percepe nimic din mugetul timpului. Atunci d-na I. văduvă respectabilă îşi avea domciliul într-un bloc, nu departe de „studenta” pe care am cunoscut-o, un bloc care s-a prăbuşit la cutremurul din 1977. Nu locuia singură ci împreună cu fiul ei cel mare, d-l M. şi sora sa doamna L. Când s-a căsătorit tot cu un avocat, ca şi ea, d-na L. a continuat să stea în cameră şi să doarmă cu mama sa iar soţul acesteia împărţea a doua cameră cu d-l M. Nu a durat mult, cam cinci ani, iar d-l M. a primit o cameră în casa din Piaţa Romană nr.7 la etaj. Soţul doamnei L. a divorţat şi fiecare a plecat pe drumul trasat cu grijă de destin.
Încet, încet d-l M. şi-a adus întreaga familie ocupând întregul etaj din clădirea noastră. Acolo i-am cunoscut pe toţi, inclusiv pe fiul cel mic al doamnei I, pe d-l. J, un extraordinar inginer şi experimentator, care reuşea să facă singur roţi de ceas de mână cu pila… plus alte lucruri incredibile pentru un muritor.
Dar după cum doreşte cel care ne strămută definitiv, aşa au plecat rând pe rând, odihnindu-se în locuri diferite. Asta până când frăţiorul mai mare a avut posibilitatea să-i reunească pe toţi într-un cimitir parohial, aproape de Bucureşti. În aceeaşi noapte am putut să-i văd pe toţi la un loc, bucuroşi nevoie mare că sunt iar împreună. Erau la fel de reali ca în viaţa obişnuită şi vinul era şi pentru mine liniştitor. Era o reuniune de familie în casa din Piaţa Romană nr.7, în care eu eram ca de obicei musafirul de duminică.
A venit timpul, după unele bulversări sa plece şi d-l M. spre meleagurile unde vom intra cu toţii într-o bună zi… s-a dus şi şi-a alăturat dimensiunea terestră cu cea a familiei sale din micuţul lor cimitir.
Abia acum am înţeles de la el că o casă trebuie iubită, mângâiată şi sărutată ca cea mai apropiată fiinţă, ea trebuie să fie amanta dorită, soră şi frate, mamă şi tată pentru cei care o respectă şi le reîmpărtăşeşte sentimentele şi credinţa şi câte odată nimeni n-o mai poate „recuceri”.
Casa de la nr.7 din Piaţa Romană e şi acum aparent pustie pentru că din alte dimensiuni au venit cei care au iubit-o cel mai mult, la etaj familia I., iar la parter, ilustrul doctor Nanu Muscel… asta e tot, iar oraşul se sprijină pe astfel de locuri, cu mult mai importante decât şi-ar imagina cineva. Sunt puncte de trecere, dincolo de orice percepţie spre trecut şi poate spre viitor în înfinitul periplu al prezentului.
început de ianuarie 2011
horia petru vertan
